L. era subțirică, mignonă, dar se transforma subit când se punea cu gura pe el. Îi reteza orce avânt prostesc chiar dacă el era cu două capete mai mare ca ea. Îl punea la punct din ochii negri, iar el, maimuțoi tălâmb, zgomotos și dezorientat, trecea instant pe linia de plutire. Cât era el de mare, uneori nu mai avea forță să se lupte. Și-atunci își punea capul la ea în poală, iar ea îl mângâia blând, în timp ce el stătea acolo, ca un animal domesticit, până își refăcea puterile.
Stăteau într-o casă fără perdele. Puteai să-i vezi din stradă, mai ales seara când era lumina aprinsă. De cele mai multe ori se jucau. Ea se cocoța în spatele lui și el se arunca cu ea în spate pe unde apuca, apoi râdeau tăvălindu-se ca două animale. Uneori o arunca în aer și uita să o prindă. Sau poate se certau? Nu. Se jucau. Când se certau, se termina cu foc.
L. era cam piromană. Odată o vedeai cum se dă jos din cârca lui, fuge în altă cameră și începe să dea foc. El se ducea după ea de fiecare dată și se-apuca să stingă focul, în timp ce ea stătea acolo nemișcată, lăsând flăcările s-o atingă, dar nu pe față. Niciodată pe față. Doar după ce vedea că se arde și el, abia atunci se scutura și începea și ea să-l ajute. Dar numai după ce-l ardea și pe el. Niciodată înainte.
Apoi stăteau amândoi în cenușa aia. El cu capul la ea în poală, ea adusă de umeri asupra lui, ca asupra unei prăzi pe care nu se hotărăște dacă să o ucidă sau să o mai molfăie. Următoarea zi, când el pleca, ea curăța cenușa, pereții și zugrăvea până nu mai era urmă de foc. Freca peste tot până cădea din picioare și parcă de fiecare dată cu mai multă îndemânare. Așa au trecut ani. Erau plini de cicatrici. Îi vedeam prin geamurile fără perdele, an după an.
Până într-o zi. Nu mai fusese foc în casa lor de ceva vreme. Dar nici încălecați ori alergându-se prin casă nu-i mai văzusem. El a intrat în casă. Strângea ceva în palma dreaptă. S-a dus lângă ea. A mângâiat-o pe cap. Ea și-a pus capul pe pieptul lui, într-o îmbrățișare care a părut că durează o veșnicie. S-a desprins apoi ușor din brațele lui, a încuviințat din cap, i-a deschis palma și a luat cu ea ceva-ul pe care el îl strânsese până atunci. L-a lăsat singur în cameră și s-a dus în cealaltă, în care a aprins un foc mic. Stătea dreaptă ca un băț și nu-și mai ferea fața. El, rămas singur, a căzut în genunchi. A aprins și el focul în camera lui. Stătea așa…cu umerii încovoiați. El. Ea, dreaptă. Stană de piatră.
Îi vedeam pe amândoi nemișcați, cuprinși de flăcări…
La un moment dat, flăcările erau așa de mari încât nu-i mai zăream prin fereastră. Auzeam doar sirenele pompierilor care se apropiau. M-am îndepărtat de fereastră. Nu voiam să știu. Jocul lor nu-l jucasem niciodată, dar părea mai viu decât orice trăisem vreodată. Mă îngrozea, mă incita, îmi dădea speranță. Speranță că se poate. Speranță că într-o zi vor renunța la foc și va rămâne doar joaca de dinainte. Caldă, inocentă, neviciată. Dar acum era prea târziu pentru ei. Era prea târziu pentru speranță.
De afară, vocile se întețeau. Nu m-am putut stăpâni și am aruncat o ultimă privire. Erau amândoi în viață. Cățărați fiecare pe geamul camerei lui. Fiecare lupta pentru viața lui. Parcă nici nu se cunoșteau. Ea a sărit imediat ce pompierii au întins salteaua sub geam. El a așteptat tremurând să urce pompierii după el și să îl coboare de acolo.
Au trecut mulți ani de atunci. Cei care stau acum în casa lor au perdele.
Ieri i-am văzut din nou. El, la braț cu o femeie măroacă, de statura lui, împingea un căruț din care două piciorușe se agitau năstrușnic. Ea, cu ochii strălucind de fericire, la brațul unui bărbat. Alt bărbat. Împleticindu-se printre ei, o copilă de vreo 5 ani, cu ochi negri și mari, se învârtea cu nonșalanță într-un vals. Surpriza lor părea la fel de mare ca a mea când au dat nas în nas pe trotuar. S-au oprit și, odată cu ei, inima mea. Și-au zâmbit. Și-au întins mâinile, altădată pline de cicatrici, dar care acum abia se mai distingeau. Mă așteptam să văd scântei. Nimic. Apoi și-au văzut fiecare de drumul său. Niciunul nu s-a uitat în urmă.
