Poezii

Cine mă hăituiește
ca pe o căprioară?
O umbră mă vânează.
Ia-o pe aici, pe aici, pe aici…

Să vorbim
Să rezolvăm
Să înțelegem
Să fim empatici
Să fim diplomați
Să nu zicem tu…
ci eu am simțit…

Roboțica, hai!
Roboțica, dezbracă-te!
Roboțica, ….!
Roboțica, muncește!
Roboțica, ce faci, ai început să simți?

Două pong stau de vorbă:
Pong Yin și Pong Yang.
Bătrâne și senile.
Și? Ce mai zici?
Crezi că am ales bine?
Eu cred că da.
Într-un final, e bine.
Dar a fost tare rău.

Dacă vrei să supraviețuiești,
primul lucru pe care trebuie să-l faci
e să te anesteziezi puțin.
Doar cât să poți suporta,
dar să rămâi lucid.
Mai întâi, pune creierul într-un colț
și ordonă-i să devină amnezic.
Dacă nu-i iese din prima sau comentează,
ai voie să-i dai una după ceafă.

M-am trezit iar plângând.
Dar ieri am schimbat cauciucurile de vară
și n-am scris nimic,
așa că azi n-am voie să plâng.
Mai am treabă de făcut.
Tehnice.
N-am voie să fiu rău
și să scot din mine pe hârtie.

Viața-i făcută ca să ne ucidă.
Tiptil, tiptil,
pe nevăzute,
pe neștiute.
Nu-i vina ei.
Ăsta îi e rolul.
Și-l joacă excelent.

Eu m-am găsit pe mine din pură întâmplare.
Ori oare?
Ori oare a avut cineva vreun plan cu mine,
fără să-mi spună și mie?

Eu am umblat legată la ochi.
Și m-am ciocnit de mulți copaci
și oameni
și stele.

Fiecare om e o cheie
către mine însămi
și către lume.

Prima cheie a apărut din senin,
în joacă.
Habar n-avem la ce folosea,
așa că am încercat-o peste tot.
O înfigeam aiurea prin mine
și nu părea să deschidă nimic.
Doar lăsa urme pe unde forțam intrarea
ca un hoț neexperimentat.