Fiecare om e o cheie
către mine însămi
și către lume.
Prima cheie a apărut din senin,
în joacă.
Habar n-avem la ce folosea,
așa că am încercat-o peste tot.
O înfigeam aiurea prin mine
și nu părea să deschidă nimic.
Doar lăsa urme pe unde forțam intrarea
ca un hoț neexperimentat.
Eh, dar ce dacă nu găsesc ușa potrivită?
O să o pun aici, mi-am zis.
Și-am înșurubat-o forțat într-un loc unde intrase pe jumate.
Direct în inimă.
Doare, băi, animală, scoate-o de aici! striga inima.
Nu prea o auzeam eu pe atunci.
Și, oricum, chiar și când o auzeam,
O cam ignoram – asta înseamnă să fii cu adevărat ignorant: nu să nu știi, ci să-ți ignori inima.
Plus că știam că e mare și flexibilă,
n-o să crape de la atât.
Hai, lasă, că te obișnuiești tu, îi ziceam cocârjată de durere.
Culmea e că inima se conforma
și încerca să se modeleze în jurul cheii de-acum încarnate.
Poate poate o reuși să facă ceva cu ea.
Dar habar n-aveam cât de rezilientă și inteligentă era inima mea.
După ce înconjura cheia și o testa în toate modurile posibile,
vedea că tot nu e bună
și o strangula cu tot cu o parte din ea.
Practic, inima se mărea și-i dădea o parte din țesutul ei,
după care îi tăia brusc alimentarea,
până bucățica aia de țesut se usca și se dezlipea singură,
iar cheia zbura aiurea prin corp.
De obicei, ajungea câteva organe mai jos
și rămânea acolo.
Am făcut asta de mai multe ori cu inima
și câteva chei total diferite.
Deja era un sistem clar:
inima mă lăsa să-mi fac de cap,
zbanghie cu cheile mele nepotrivite,
iar ea le elimina după o vreme conform procedurii.
Doar că ultima părea că se potrivește ceva mai bine.
Așa că am înșurubat-o mai adânc din prima.
Când s-a dovedit totuși că nu e cea potrivită,
inima a expulzat-o înainte să-i taie de tot alimentarea.
Nu s-a-ntâmplat nimic grav, doar a fost la un pas să crape
și io împreună cu ea.
Totuși n-a crăpat nimeni, nu? Hai să nu dramatizăm!
Dar mi-am învățat lecția: nu mai înșuruba forțat chei nepotrivite în inimă!
Cheile învățării – așa au rămas în istorie multitudinea de oameni-chei atârnați acum mai jos.
Găurită pe ici pe încolo, inima mea încă își aștepta cheia potrivită.
Dar pentru că nu mai era așa de prietenoasă,
ba chiar începuse să se micșoreze într-un colț,
introvertita naibii și rebelă,
am început să mă interesez de alte organe.
Iar când a apărut o cheie fascinantă
Am înfipt-o în creier fără să stau pe gânduri.
Tot forțat, dar mmmm…ce plăcere!
Creierul avea altă strategie față de inimă:
se expanda și-i făcea loc cheii.
O primea și o plimba din sinapsă în sinapsă,
testând-o în fel și chip.
În loc să se muleze el pe ea,
O micșora, apoi o dilata, o deforma,
o dresa cu imaginație
până îi găsea un loc potrivit,
fie și mititel rău de tot.
Doar că nu era deloc un proces pașnic,
ci de-a dreptul tulburător, răscolitor,
consumator.
Îi lua o tonă de energie la fiecare cheie nouă,
pe care se chinuia să o configureze în miliarde și miliarde de feluri.
Dar rezultatul, ohoho, rezultatul era magnific!
Se lumina totul în jur.
Problema a fost cu o cheie specială
și îndărătnică.
Oricât de tare s-a chinuit mintea
să-i găsească locul,
n-a reușit.
Începuse să se învârtă în cerc,
în gol,
să se blocheze,
să dea rateuri chiar și la lucruri simple.
Cu toții eram epuizați de consumul ăsta:
și eu și creierul și inima și toate organele.
Nimeni nu mai primea energie.
Panică la toate nivelurile!
Singura soluție era să-l pun în modul Sleep
Și-apoi când nu era atent, să-i dau restart.
Dar n-apucam. La fiecare mișcare, se trezea
și-o lua de la capăt.
Atunci a apărut o cheie mică
și cam urâțică, deloc fermecătoare.
Nici nu știam dacă s-o bag în seamă.
Dar ceva nedefinit mă-mpingea,
așa că mi-am zis: fie ce-o fi, așa oricum nu se mai poate!
Și-am azvârlit-o direct în mijlocul creierului.
Surprinzător, cheia asta mică și pricăjită
și-a găsit locul din prima,
deși era ascuns.
Era cheia de la ușa
care deschidea o punte invizibilă până atunci.
O punte între minte și inimă,
cu plex solar și lumini noi.
Și doar așa s-a revelat o nouă lume întreagă,
ca america lui columb,
ce fusese dintotdeauna acolo.
Pentru această lume nouă creierul a început
să construiască noi și noi conexiuni.
Iar într-una din ele și-a găsit locul
și cheia buclucașă care ne terorizase pe toți.
Brusc, au început să apară din ce în ce mai multe chei,
de toate formele și dimensiunile.
Dar de-acum nu mai era panică.
Pentru fiecare ce nu-și găsea locul din prima,
mintea se expanda, se ducea și se-ntorcea într-un dans superb
și crea noi și noi legături.
Resuscita neuroni plictisiți de atâta așteptare,
care se puneau pe treabă și înfloreau văzând cu ochii.
Ăstea două, creierul și inima, chiar începuseră să colaboreze fără mine,
de când creierul îi promisese inimii
că strânge material de la ce păstrează bun de la chei,
ca să-i șlefuiască special o cheie nouă, perfectă pentru ea.
Așa că inima mea dansa și nu mai aștepta o cheie potrivită din afară.
Știa că de-acum era doar o chestiune de timp până creierul va imagina și construi
cheia potrivită pentru ea.
Eu stau proastă așa…
și observ fascinată
ce se întâmpla în mine.
Proastă, dar recunoscătoare.
