Viața-i făcută ca să ne ucidă.
Tiptil, tiptil,
pe nevăzute,
pe neștiute.
Nu-i vina ei.
Ăsta îi e rolul.
Și-l joacă excelent.
Te-mbie cu povești de-amor,
răsărituri de soare,
prunci inocenți
și visuri grămadă.
La urma urmei,
nu-i rău deloc
ce-a reușit să inventeze viața,
ca să uiți că putrezești
câte puțin în fiecare clipă care trece.
Dar tu nu uita!
Păstrează zilnic gândul!
Ești mort deja,
nu-ți mai fie frică de moarte!
Adică de viață.
Ești mort deja,
de la primul scâncet.
Începem să murim
câte puțin în fiecare zi,
din secunda în care ne-am născut.
Suntem niște semi-cadavre umblătoare
care încă n-au murit până la capăt.
Ne stingem încet, dar sigur.
Degeaba te lupți.
Nu scapă nimeni.
Abia când ne dăm seama de asta
avem o șansă să-ncepem să trăim.
Aud o voce-n mine:
Îmbrățișează drumul!
Îmi privesc moartea în ochi.
Adică viața.
Hei! Îți place cum mor?
Dar ție? mă ironizează ea.
Alege tu cum vrei!
E singura alegere pe care poți s-o faci!
