Eu m-am găsit pe mine din pură întâmplare.
Ori oare?
Ori oare a avut cineva vreun plan cu mine,
fără să-mi spună și mie?
Eu am umblat legată la ochi.
Și m-am ciocnit de mulți copaci
și oameni
și stele.
După ce mă loveam
și cădeam
cu buza umflată
și nasul spart,
pipăiam în jur,
să-ncerc să înțeleg.
Ce era acela de care m-am lovit?
Și cum pot merge mai departe,
eventual fără să-mi sparg nasul iar.
Așa că pipăiam,
Mângâiam.
Așa am descoperit lumea.
Mângâind cu infinită tandrețe
tot ce-mi ieșea în cale
și în care mă răneam.
Uneori eram norocoasă.
Deși părea periculos,
era doar iarbă înaltă și verde.
Sau valuri,
care mă mângâiau la rândul lor
sub soare senin
Din lovitură-n mângâiere,
am ajuns la un brad
cu trunchi așa de gros,
încât nu l-am putut cuprinde
ori ocoli.
Așa c-am zăbovit un pic
la umbra lui.
Din joacă,
mi-a desfăcut cu o creangă
legătura de la ochi.
De la ochii minții.
Și-atunci am început să văd.
La început mijit,
blurat și dureros.
Deodată atâta lumină!
Doamne, atâta lumină!
Și eu cu mine întreagă
și plină de cicatrici frumoase
în mijlocul ei!
Cu toți ochii larg deschiși.
Nu vreau să-i mai închid niciodată,
până-i voi închide de tot.
