Până aici ai voie să mergi!
E interzis să intri cu forța
în sufletele oamenilor
nepregătiți
să vină la mijloc
Nu ai tu voie să scormonești
Unde ei singuri nu pot încă să sape.
Liberul arbitru
Bă, cretinilor!
O să muriți în mall
Cu pulovere cu reni în sacoșe de hârtie
Sorbind din pahare de carton.
La coadă la șosete
La coadă la viață stați,
Bă, săracilor!
Și io cu voi din când în când
Cuvântul care nu există
„Unei femei care își îngroapă soțul i se spune văduvă, unui bărbat rămas fără soție, văduv. Un copil fără părinți e orfan. Pentru părinții care rămân în urma unui copil plecat prea devreme nu există un cuvânt…și nici n-ar trebui să existe” – e un citat aproximativ din filmul pe care îl iubesc atât de tare, încât mi-aș fi dorit să fi avut atâta har încât să fi scris eu scenariul – Demolition. Am găsit apoi pe net citatul ca fiind din cartea Copilul umbră.
Scurtcircuit
izbânda muncii asupra creierului
uite cum îl scurtcircuitează
să nu mai gândească atât
binecuvântată oboseală
ca cea de la câmp, doar că-i în cap
doar degetele se mai mișcă
și scrie direct sufletul
doamne ajută!
Focul
L. era subțirică, mignonă, dar se transforma subit când se punea cu gura pe el. Îi reteza orce avânt prostesc chiar dacă el era cu două capete mai mare ca ea. Îl punea la punct din ochii negri, iar el, maimuțoi tălâmb, zgomotos și dezorientat, trecea instant pe linia de plutire. Cât era el de mare, uneori nu mai avea forță să se lupte. Și-atunci își punea capul la ea în poală, iar ea îl mângâia blând, în timp ce el stătea acolo, ca un animal domesticit, până își refăcea puterile.
Primenită
Când intru în mare nici nu știu dacă eu intru în ea
Sau ea intră în mine
Și face curățenie
De iunie
Și de septembrie
paștele și crăciunul nostru
Cu dâre de nisip prinse-n păr
Și promisiuni împachetate cu fundă în suflet
Să le deschidă cine și le-a dorit!
Și zurgălăi pe care nu-i aude decât celălalt suflet
De la capătul lumii
De ce iubesc eu România
Cât am nesocotit eu țara asta nu cred c-a mai făcut-o altcineva pe vremea mea…care nu-i chiar așa de departe. Totul îmi puțea, nimic nu-mi convenea la ea. Abia așteptam să plec către țările „civilizate” de care toată lumea se entuziasma și cu prima ocazie am plecat la plimbare prin lume.
După vreo 20 de orașe din diverse țări europene și mai puțin europene în calitate de turist și după vrei trei emigrări de câteva luni în USA, UK, ba chiar și pe o insulă frumoasă tare, m-am întors cu o dragoste de România ceva de speriat.
Pune timp
Unde se duc sentimentele când se duc?
Oare au soarta cometelor ce se sting trepat, îmbătrânesc sau se prăbușesc?
Azi suntem 2 străini în colțuri opuse,
în lumi paralele,
care nu se mai intersectează nici măcar la semafor
ar trebui să se îndoaie universul
ca să ne mai întâlnim o dată
Chiar cu riscul de a nu ne recunoaște
Beneficiile depresiei?!
Dacă te-ai luptat vreodată cu depresia, probabil când o să citești titlul o să-mi umpli frigiderul de carne. Dar cum sunt carnivoră înrăită, o voi considera binevenită. Până la final, poate vei încerca să-ți iei carnea înapoi…sau poate nu. Eu îți spun doar cum am simțit eu depresia.
Cu un sistem de autoapărare pus la punct mai bine decât pentagonul americanilor, am trecut prin viață cu surle și trâmbițe, mult râs, autoironie și un somn de bebeluș, care se activa când era mai greu. Și-a fost și greu. Dar eu n-am vrut niciodată să simt greul ăsta. Pentru că da, e o alegere, chiar și atunci când nu faci nimic: să îl lași să te copleșească sau să-i ții pipept cu tot ce ai și cu tot ce n-ai. Deși-l simțeam în ceafă uneori, m-am încăpățânat să-l sfidez cu toate armele pe care le-am avut. Dar asta m-a făcut să cred că-mi pierd din sensibilitate. Că am crezut că nu poți să reziști greului fără cel puțin un strat de armură.