A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost o vreme, acu’ demult apusă, când NU nu era o opțiune. În capul meu. Cum să refuz să ajut? Dădeam bucăți din mine mai ceva ca la aprozar. Pe datorie, nu așa oricum. Că nici măcar nu le-aveam pe toate. Dar le dădeam și-apoi făceam eu rost de ele cumva.
Da’ zic c-a fost bine și-așa. Că dacă tot trebuia să fac rost de aceste bucăți din mine pe care nu le-aveam, da’ tocmai ce le promisesem, mă grăbeam apoi să le găsesc ca să mi le alipesc. Și poate că așa m-am întregit mai rapid. Dar m-a costat ceva. Până-ntr-o zi când am învățat să spun NU. Am mai scris despre asta aici. Mă rog, de atunci nu mai dau decât dacă am și dacă vreau.
Într-o zi, pe o insulă frumoasă, o grecoaică mi-a făcut ziua din punctul ăsta de vedere. Și amară și adorabil de amuzantă, cu ceea ce a rămas și până-n ziua de azi, spre amuzamentul apropiaților: „You want it or not?”
Cum ne-am hotărât noi așa să închiriem o mașină ca să vizităm insula, am rezervat un model de mașină, am plătit, urmând ca a doua zi să ridicăm mașina de la compania respectivă.
A doua zi ne prezentăm cu entuziasmul în brațe, când, ce să vezi? Dealer-ul de cu o zi înainte se transformase într-o dealer-iță focoasă, care tăia și spânzura în stânga și-n dreapta. Ne explică într-o engleză în cadrul căreia nu se chinuia ca orice român să-și ascundă accentul, că deal-deal, da’ iaca mașina rezervată de noi i-a fost dată altuia și că nu mai are să ne dea decât una mai mică și mai răpănoasă.
– You want it or not? zice mândra.
– What can I say? dau io din colț în colț..
– You can say NO! zice ea, zâmbind. (a se citi NO cum se scrie, fără accent de cercetător britanic ori american)
Da’ frate, you can say NO.
