Din relația mea cu snowboard-ul, fundul meu a învățat cele mai multe lucruri: cât de nasol e să cadă de sus, cât de greu e să se ridice după ce proprietara lui a basculat sarmale cu nonșalanță, cât de repede se poate învineți și mai ales că unde nu-i cap, vai de el. De fund, adică.
Prima dată am fost kamikaze. M-am aruncat pe pârtie de una singură cu placa. Văzusem eu trei tutoriale pe Youtube. Ce poate fi așa de greu? N-a fost. Cel puțin pentru mine. Pentru fundul meu însă…
După ce-am tot cărat placa în brațe, la deal, am cedat nervos. Căram juma de oră, alunecam două minute, cădeam de cinci ori. Așa c-am vrut în teleski. Că n-aveau telescaun. Să urc și eu până în vârful pârtiei. Să am și eu ca toți copiii.
M-au întrebat oamenii ăia dacă am mai urcat în teleski cu snowboard-ul. Le-am zis că nu. Au zis că nu e recomandat. Am insistat. Au zis că mă ajută. Că trebuie să bag ăla între picioare. La asta mă pricep. Că dacă am și-un schior e și mai bine. Aveam.
Ne-am așezat frumos să ne vină rândul. Ne-a venit. Am căzut din teleski. Amândoi. Sub privirile panicate ale ălora care manevrau teleski-ul.
Când s-a întins cablul ăla, ne-a smucit așa de tare că nici n-am știut ce mi s-a întâmplat. O secundă mai târziu eram amândoi cu cracii în sus. Mă rog, eu cu ei în lateral, că aveam picioarele prinse-n placă. Pe mine m-au târât grăpiș de sub instalație că nu mă puteam trage singură și nici nu mă puteam opri din râs. Fundul meu nu era însă de aceeași părere.
Eh, atunci să mergem la o pârtie cu telescaun, zic. Să mergem. Și-am fost. Din telescaun n-am căzut. Am urcat și coborât cu grație de câteva ori. Cădeam cu aceeași grație, dar deja mă dădeam expertă. Fundul meu era și el fericit. Până la o pantă mai abruptă, unde îl izbeam de fiecare dată. Pe seară a început să înghețe pe sub zăpadă. La panta cu pricina, n-am mai dus. Am făcut niște giumbușlucuri până am rămas prinsă ca o sirenă în plasa de protecție de pe margine, de unde mi-era frică să mă mai desprind. Nu eram singură. Mi s-au alăturat încă doi curajoși. Tremuram și râdeam unii de alții, pe burtă, ținându-ne cu tot curajul de plasă. Pe ei i-a salvat cineva. Pe mine, schiorul care râdea cu lacrimi.
Dar sunt perseverentă. Încă o dată, zic. Am căzut atât de tare, de data asta pe față, nu pe spate. E destul de greu să cazi cu placa pe față. Am reușit. Atât de tare, de mi-au zburat căciula din cap și mucii din nas. La propriu. Atât de tare, încât două zile n-am putut să mă întorc singură în pat de pe o parte pe alta. Noroc că puteam întoarce paginile cărților. Pe mine mă întorcea schiorul când se întorcea de pe pârtie. E bine să ai un schior.
Următoarea dată când am mers la ski, am decis că mi-e milă de fundul meu și că doresc a-mi păstra fluidele din nas în nas, nu în zăpadă, așa că am luat un instructor. Și m-a învățat omul niște treburi. Pe cele mai multe nu le știam de pe Youtube. Iar oamenii de pe Youtube nu-ți spun legătura dintre snowboard și viață.
Când mi-a zis omul ăla: „Uită-te unde vrei să ajungi, nu te uita la placă. Uită-te unde vrei să ajungi, lasă greutatea pe piciorul ăla și corpul tău o să te ducă acolo…”…Bă, s-a făcut lumină!
