Cursa de 800 de metri…am urât-o din tot sufletul meu în copilărie, când făceam atletism de performanță. Eram așa de bună la viteză și la săritura în lungime, dar până să trec la categoria juniori și să-mi pot alege probele, la categoria „copii” regulamentul mă obliga să alerg și cursa de 800 de metri – rezistență îi zicea.
Acum pare puțin, dar pentru un copil de 9-10 ani, pe care-l zbura vântul, cursa aia părea că durează o eternitate, era horror și mi se părea că n-o să scap cu viață și că o să-mi explodeze inima.
Cam același sentiment mă încearcă din când în când, când am de alergat vreo cursă mai lungă prin viață. Sunt niște momente din astea în care sunt convinsă că inima-mi n-o să mai țină de data asta, c-o să fac scurtcircuit în creier și c-o să crăp înainte să apuc să văd linia aia de sosire.
În ultima vreme am cochetat intens cu gândul că am trecut de categoria „copii” și că nu mă mai obligă nimeni să mă înscriu la curse din astea lungi…doar că viața în sine e o cursă lungă și sunt cam două variante: give up or stand up. Stand up aș alege…da’ de unde putere?
Și-așa mi-am amintit de cursa de 800 de metri de la Ploiești (cred), anul de grație…nu mai știu..vreo ‘90 parcă. Eram cea mai mică și din clasă și din toate concursurile la care participam. Mică, slabă și timidă. Da’ când mă puneam s-alerg, ieșea cumva the bitch din mine și-mi sfârâiau călcâiele de-i lăsam pe toți în urmă.
Mai puțin la 800. La 800 ieșea the bitch, dar abia se mai târa după prima tură de 400. Și cum leșinam eu treptat așa și vedeam cum se îndepărtează cozile tipelor din fața mea și că n-am nicio șansă să le mai ajung, la un moment dat, printre bătăile inimii care-mi spărgeau timpanele, aud cum galeria scanda numele tipei din Ploiești…aia de era prima. Da’ ce crezi? Habar n-aveau ei că al doilea meu prenume, era identic cu prenumele ei. Mi-aduc aminte cu exactitate că mi s-a părut amuzant și mi-a fost de ajuns să chicotesc undeva inside și să-mi imaginez că pe mine mă susțin cu uralele lor.
Și, cumva, pentru că găsisem fun-ul în toată povestea, m-am folosit de el, iar picioarele au început să alerge iar singure până le-au depășit pe toate care erau în față. Tot nu mi-au plăcut apoi cursele de 800, dar amintirea ăsteia mi-a rămas bine undeva și n-am știut de ce până de curând când am simțit că …mă sfârșesc pe picioare…exact ca atunci, doar că altfel.
Și-am vrut să o împărtășesc cu tine pentru că…atunci când simți că te sfârșești, când ai senzația că ești singur pe lume, că ești singurul care simte așa în cursa asta numită viață, eu vreau să-ți spun că nu-i așa, că și eu am simțit la fel și nu doar o dată.
Atunci când simți că te sfârșești, că totul devine peste puterile tale, că alergi sau te târăști într-o cursă în care n-ai ținut neapărat să te înscrii, că începi să amețești și să-ți pierzi suflarea ori simțul rațiunii, trebuie să știi de la mine că ai în tine resurse pe care nici măcar nu le intuiești…so don’t give up!
Că toți terminăm cursa asta, one way or the other, și că tu alegi cum s-o duci și cum s-o termini. Că poți încă să găsești chestia aia care te face să chicotești inside și să ai încredere că picioarele te vor duce chiar și atunci când creierul îți spune că nu. Și că nu e important să termini primul, dar e de preferat să faci să-ți fie fun.
Da’ la fel de important e să știi că nu va veni nimeni altcineva să alerge în locul tău…tot ce pot face ceilalți, dacă ești norocos, e să te încurajeze de pe margine. So, stand up!
