Sunt de părere că „jumătățile” alea bune se simt, se văd așa cum sunt și se aud cu sufletul, fără prea multe cuvinte. Și înțeleg corect ce au de spus fiecare. Cel puțin la început. Când sunt atente. Când vor să vadă, să audă, să simtă. Dar apoi se obișnuiesc și devin confortabile. Cel puțin una dintre ele, dacă nu amândouă. Iar confortul îngrasă, sufletul se micșorează, jumătatea se mărește și forma nu se mai potrivește.
Mai sunt de părere că oamenii trebuie să spună ce vor: pe gură, loud and clear, cu subiect și predicat, cel puțin o dată. Maxim de trei ori. Mai ales atunci când nu se mai aud corect cu sufletul.
Dacă ceri de mai mult de trei ori și nu se întâmplă să primești, ori nu te aude și degeaba…că la suflet nu merge să țipi din fundul grădinii, ori n-are să-ți dea ori îl doare-n cur. Oricum ar fi, să ceri de mai mult de trei ori pe gură acolo unde înainte primeai înainte să ceri…is just…prea mult, prea ca la țară.
