Gânduri

….în care vor sa pună lucruri și oameni mici. Ai lor: lucrurile lor și oamenii lor mici. Care să stea frumos, așa cum îi așează ei, matematic: canapeaua în fața tv-ului, la distanța potrivită în funcție de diagonală, aragazul în bucătărie, tabloul pe perete, omul mic în camera lui cu inorogi frumos desenați pe pereți. Preocupați să calculeze distanțe, simetrii arhitecturale, rate la bancă, de cele mai multe ori uită să toarne iubire peste toate.

„Ăsta sunt eu!” zice el senin ca o rază de soare apus, într-o bună zi când l-ai prins cu mâța-n sac. Cum s-ar zice, îți convine, bine, nu-ți convine, iaca altul mama nu mai face. Iar tu te uiți la el tâmpă, neînțelegând unde s-a dus cel care mai ieri îți șoptea-n ureche declarații de amor și-ți promitea că vrea să fie mai bun pentru tine decât a fost pentru altele. Iar tu-l credeai privind la el cu ochii mari de mirare că în sfârșit l-ai găsit.

Consider că fiecare om are dreptul de a face ce vrea cu viața lui: ceva bun sau un rahat cu perje, după cum îl duce capul, voința și dorința. Iar dacă al lui cap zice că trebuie să-și fută viața, trebuie lăsat să o facă.

Sunt de părere că „jumătățile” alea bune se simt, se văd așa cum sunt și se aud cu sufletul, fără prea multe cuvinte. Și înțeleg corect ce au de spus fiecare. Cel puțin la început. Când sunt atente. Când vor să vadă, să audă, să simtă. Dar apoi se obișnuiesc și devin confortabile. Cel puțin una dintre ele, dacă nu amândouă. Iar confortul îngrasă, sufletul se micșorează, jumătatea se mărește și forma nu se mai potrivește.

Am fost crescuți prost implementându-ni-se ideea că lucrurile de valoare se capătă prin muncă grea, că sunt acelea pentru care trebuie să ne chinuim până ne ies ochii din cap, de unde și că dragostea adevărată e aia în care trebuie să treci prin foc și sabie. Well, absolutely not true: lucrurile bune vin ușor. Evident, dacă reușești să-ți bagi asta în cap.

Oriunde ai merge, două discuții din trei sunt despre jumătăți. C-așa știm noi, să trăim cu jumătăți. De măsură. Să ne prefacem că trăim până apare…jumătatea. M-aștept ca-ntr-o zi toate discuțiile astea să prindă formă. Să întorc capul pe stradă și să văd oameni disecați pe jumătate, care umblă dar cu partea stângă sau cu cea dreaptă, sărind într-un picior, cu părți din organe atârnându-le ca într-un film de groază prost și încercând să se alipească ici-colo, unde s-or potrivi organele.

Ai stat prea mult în relații obosite pentru că n-ai știut cum să pui punct ori pentru că-ți era groază să trăiești singur? Ai păstrat legătura cu oameni care au fost ceva în viața ta la un moment dat și n-ai știut cum să rupi legătura ca să nu-i jignești ori doar de dragul vremurilor apuse?

…nu e viață. Sau e, dar o viață mai proastă decât cea pe care ai putea-o trăi. Nelson Mandela spunea că  “…the courage was not the absence of fear, but the triumph over it. The brave man is not he who does not feel afraid, but he who conquers that fear.“

Un test efectuat de cercetătorii britanici sau mai puțin britanici a demonstrat cum anticiparea este suficientă pentru a declanșa și instala frica. 

Într-o zi, acum niște ani, butonam și am dat peste un domn, pe numele lui Deepak Chopra, care vorbea bine el așa. Zicea că o dorință se naște în tine neapărat împreună cu capacitatea de a ți-o îndeplini, căci altfel nu s-ar naște. 

De fiecare dată când judeci pe altul, te provoc să faci mai bine decât face el. Dar nu să faci mai bine decât el uitându-te din afară, din papucii tăi, ci să trăiești în papucii omului ăluia zeci de ani, să câștigi și să pierzi tot ce a pierdut și a câștigat, să simți tot ce a simțit omul ăla de-a lungul vieții, în infinitatea detaliilor din interiorul său și abia apoi să faci mai bine decât face el în momentul ăsta.