Gânduri

În anumite momente, poate chiar mai important. Că te poate ajuta să te salvezi de la nefericire. Eu nu cred că iubirea se stinge. Sau se pierde. Cel mult, se transformă. În mii de feluri. Dar nu se stinge.
Dacă s-a stins, înseamnă că n-a fost niciodată. Dar cred cu tărie că oamenii pot evolua diferit și pot înceta să se mai placă unul pe celălalt, confundând de multe ori asta cu pierderea iubirii.

Cred că era și-un film…”În pat cu dușmanul” sau așa ceva. Pe ăla nu l-am văzut. Dar îl văd la tot pasul pe ăla care se întâmplă in real life. În care poți să juri că cei doi și-au jurat credință în a se hăitui unul pe celălalt, la bine și la rău, până când moartea îi va despărți.

Femeia-dictator. N-are mustață, dar are dreptate. Mereu. Ea știe. Tot. El știe…nimic. Nimic cum trebuie. Cum adică cum trebuie? Adică în felul în care le face ea, ce-i ala de greu de înțeles? Masa se strânge într-un fel anume, tricourile la fel, covorul se aspiră de la stânga la dreapta, papucii de casă-s papuci de casă, ăia de balcon sunt de balcon, de dumnezăului e așa greu?

Tot aud, de când mama m-a făcut, că încrederea se câștigă. Că trebuie să oferi puțin câte puțin, vezi dacă celălalt merită și, pe măsură ce cunoști mai bine, dai mai mult. Până într-o zi când o să ajungi să ai încredere totală. Dacă mai apuci.

Am noroc de bătrâni. Mereu am avut. Din ăia faini și nevorbiți. Care, atunci când mă așez la o coadă sau aștept pe cineva, se opresc cu câinele lângă mine și-mi povestesc cum a fost în război, cum au îndurat foamete, cum s-au îndrăgostit ei în tinerețe și-mi trag câte un amuzament sau câte o înțelepciune de-mi vine să plâng și să-i iau în brațe. Anyway, de cele mai multe ori sunt din ăștia maxim amuzanți și mie-mi place de mor să-i ascult.

Te iubesc așa de mult, încât nu mă pot abține să nu îți controlez telefonul. Ah, da, și Facebook-ul și Insta. Și m-am uitat de câteva ori și-n portofel ca să văd dacă n-ascunzi bani de mine. La început nu prea-mi păsa, dar acum te iubesc așa de mult, încât nu mă pot abține.

O vrei pe toată, așa-i? Iubirea, bre, ce altceva? Normal c-o vrei, cine n-o vrea? Cu curcubeie și muci de fericire, cu inorogi și praf de stele, cu inimă care dă să iasă din tine de atâta bine? Foarte bine!

Așa și trebuie. Aia-i iubire. In my book. Doar că unii nu știu să se oprească la bine. Sau nu vor. O fi de la împământenitul ăla de „la bine și la rău”, pe care-l zic în cor și-n toate filmele popa, primarul și căpitanul. De parcă ar vrea să se asigure de rambursarea creditului în orice condiții. N-ai voie cu d-astea…faliment personal, ce-i aia? N-auzi, bre, la bine și la rău! Ce nu-nțelegi?

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost o vreme, acu’ demult apusă, când NU nu era o opțiune. În capul meu. Cum să refuz să ajut? Dădeam bucăți din mine mai ceva ca la aprozar. Pe datorie, nu așa oricum. Că nici măcar nu le-aveam pe toate. Dar le dădeam și-apoi făceam eu rost de ele cumva.

Trăim ca și cum am avea mai multe vieți decât o pisică maidaneză sau siameză. Ardem etape, pierdem ocazii, ne batem joc de șanse și amânăm să ne bucurăm de viață, că doar deh, avem tot timpul din lume. Well, ce crezi? N-avem. Decât dacă ai descoperit tu secretul.

Cred că fiecare știe cu ce se poate împăca în viața asta. Cu ce poate trăi. Și cu ce nu. E drept, uneori e greu să trasezi linia aia. Să discerni între ce trebuie sancționat cu un cartonaș galben și ce cu unul roșu. Pe viață. Da’ ar fi bine să afli. Mai devreme.