Femeia-dictator. N-are mustață, dar are dreptate. Mereu. Ea știe. Tot. El știe…nimic. Nimic cum trebuie. Cum adică cum trebuie? Adică în felul în care le face ea, ce-i ala de greu de înțeles? Masa se strânge într-un fel anume, tricourile la fel, covorul se aspiră de la stânga la dreapta, papucii de casă-s papuci de casă, ăia de balcon sunt de balcon, de dumnezăului e așa greu?
Hitler e mic copil pe lângă femeia-dictator. Ea îl vânează pe ”fraier” zilnic, în mod constant, de mai multe ori pe zi, uneori timp de o viață. Încearcă să-l extermine. Sau să-l ”extermuteze” cum a zis un nenea într-o zi în autobuz, pe vremea când îl frecventam…pe autobuz, nu pe nenea. Îl învață prima dată cu frumosul, cu dragoste și înțelegere. ”Fraierul” zâmbește și pare că pricepe. Până data viitoare, când îl scoate la tablă.
Ia spune tu, iubi, pisi, piți, miți, țiți, cum ai învățat să strângi tricourile?
Oopss…Tânărul zâmbește tâmp și încearcă s-o dea la pace. Ea, încă la-nceput de drum, îi mai arată încă o dată, răbdătoare. Tânărul zâmbește în timp ce împachetează de zor cu un ochi în televizor și pare că pricepe. Până data viitoare. Când ea se uită în dulap și dă să leșine. Ce crezi? Tricourile împachetate de el nu sunt împachetate conform standardelor nemțești, din Germania lor mică de 60 mp, la care plătesc împreună.
– Nein, nein, nein! 4, treci la loc, animală, n-ai învățat nimic!
Și dă-i și scoate armele. Și împușcă-l pe fraier. Dar nu în cap. Nici în mâini. Că, deh, trebuie să meargă la lucru. Și să strângă și tricourile când se-ntoarce. Așa că de astea are nevoie. Împușcă-l unde nu-i mai trebuie. Direct în coaie! O dată, de două ori, de șapte miliarde de ori. Zi după zi. Dă-i, că duce! Le-a avut mari la un moment dat..are de unde.
Și dă-i cu reguli după reguli, unele mai bune decât altele. Logice și eficiente de altfel. C-am uitat să spun că femeia dictator nu e om rău. Dimpotrivă. Femeia-dictator e în fiecare dintre noi, mai mult sau mai puțin. Fiecare avem o mustăcioară interioară de Hitler, moștenită sau căpătată. Unele o epilează, altele o lasă să crească. Femeia-dictator e o mamă și soție excepțională în rest. Și-l iubește pe „fraier”. În felul ei. Doar că are ea o schemă după care lucrează. Și nu-nțelege de el nu înțelege că schema ei le poate ușura viața. Dacă nu le-o distruge.
– Înțelege, bre, da’ nu-i pasă!
– Aha, deci nu-i pasă de mine, de noi!
– Nu, bre, nu-i pasă de schemă. De tine-i pasă, că d-aia și încearcă în continuare, chiar și-așa împușcat în coaie!
Mai trece o vreme și parcă-parcă începe să se dea pe brazdă. El. Că de obicei femeia dictator are ochi bun. Alege d-ăla de treabă. Care se supune. Ca să fie liniște-n casă. Că-și dă și el seama că nu prea-l duce capu’. Deși într-o vreme se descurca onorabil parcă. Anyway, acum le face pe jumate bine. Da’ tot nu-i bine. Că mai binele binelui poate e răul. Așa e el, mai slow. Ia ea, speedy gonzales. Așa de speedy și de multi-tasking că, în timp ce îl împușcă, ajunge să le facă ea singură pe toate, ca să-i arate prostului prost ne-bun de nimic, cum se face treaba treabă. Și-apoi îi reproșează că n-o ajută! Că dacă nu le face ea, nu le face nimeni și-o să cadă casa pe ei.
Bre, mă-ntreb cum de l-ai luat așa prost cum e. Și nesimțit pe deasupra. Și mai ales cum îți explici că prostul proștilor care nu e-n stare de nimic acum, a reușit să supraviețuiască circa 25-35 de ani până te-a cunoscut pe tine, salvatoarea. Și, mai ales, cum a reușit să te cucerească așa prost cum e. Și, mai ales, mai ai nevoie de el? Că unora le plac bărbații proști. Proști de buni, chiar și așa mai coiless cum îl lași tu.
Ah, mai ai? Și parcă nici nu-i așa prost? Și te-ajută cum știe el? Atunci lasă-l! Nu alteia, bre! Lasă-l să te ajute. Să găsească soluții. Singur. În ritmul…nici al lui, nici al tău. Al vostru! Just relax, sit back and remember: a supraviețuit și înainte de tine și poate să o facă și după tine, la fel de bine. Cu tine, însă, s-ar putea să nu. Că încerci să-l ”extermutezi”.
