E fată, are 7 ani și, ca toți copiii de vârsta ei, n-are prieteni cu care să se joace în fața blocului așa cum făceam noi. Astăzi, bunica i-a dat voie să coboare singură în fața blocului și să se plimbe doar pe o bucată bine definită de trotuar, cât să rămână în raza vizuală a bunicului, care o păzește de la balcon.
Eu, la pândă pe trotuarul de vis-a-vis, în sufletul meu întrebări o mie, de la…dacă o răpește cineva deși locuiesc aici de ani buni și n-am văzut nici măcar un conflict între vecini, până la …dacă fuge în stradă, deși este un copil atât de cuminte, că nici nu vrea să audă de traversat neregulamentar și mă trage de mânecă până la trecerea de pietoni de fiecare dată când vreau să traversez aiurea străduța lată de 4 metri.
N-are voie decât pe o bucată de trotuar, dar este bucata ei de trotuar, pe care o stăpânește țanțoșă. Merge cu spatele drept, cu mâinile la spate, exact ca un bătrân înțelept care știe că face printre ultimii lui pași…și va fi liber. Dar ea știe că aceștia sunt primii ei pași…liberă, pe bucata ei de trotuar, care reprezintă un univers întreg, mai mare decât al nostru.
Este un univers neviciat de „nu pot”, „nu vreau”, „nu știu”. Pornim liberi și ne încătușăm singuri sau îi lăsăm pe alții să o facă, iar ea este singura ființă liberă pe care am văzut-o de multă vreme încoace.
