În anumite momente, poate chiar mai important. Că te poate ajuta să te salvezi de la nefericire. Eu nu cred că iubirea se stinge. Sau se pierde. Cel mult, se transformă. În mii de feluri. Dar nu se stinge.
Dacă s-a stins, înseamnă că n-a fost niciodată. Dar cred cu tărie că oamenii pot evolua diferit și pot înceta să se mai placă unul pe celălalt, confundând de multe ori asta cu pierderea iubirii.
Mai cred și că plăcutul ăsta e mai sincer decât iubirea. Așa simplu cum e el. Sau tocmai pentru că e simplu. Pentru că e ușor identificabil: te plac sau nu te plac. Pentru că e baza. Doară de la asta pornești, nu? Pe baza asta se-așează năvalnic, dacă se-așează, chimia, pasiunea, îndrăgosteala și crește iubirea.
Bine, uneori te lovește chimia prima și posibil ca după aia să nu se mai așeze nimic, inclusiv aminitirile-n cap, că te trezești, e dimineață, tu mahmură, încercând să împingi spre ieșire un individ bun la chimie dar pe care n-ai chef să-l cunoști îndeajuns ca să-l placi sau ba. Asta, în timp ce-i promiți că-l suni și încerci să eviți să-i spui pe nume, că nu ți-l mai amintești.
Asta-i excepția, dar mainly, ordinea în capul meu e aia de mai sus. Or am I wrong? Don’ think so. Că doar nu te trezești într-o zi în metrou, pui ochii pe el și treci direct la iubire: „Prietene, eu te iubesc! Cum te cheamă?”. Poate dacă ești certifiable. Altfel, zic eu, nu te-nhami la drum cu unu’ pe care nu-l placi.
Well…și dacă de trăit cu un om pe care-l placi, dar nu ajungi să-l iubești nu e chiar treabă, de mers prin viață cu un om pe care ai ajuns să-l iubești, dar pe care nu-l mai placi îndeajuns ca să ai baza….e haos și tristețe maximă. E…începutul sfârșitului.
Merg mână-n mână astea două, dar, aparent, toată lumea-și dorește doar mai multă iubire. Și mai multă iubire. Toată lumea își dorește să audă mai des I love you. Eu îmi doresc să aud în continuare, la fel de des, și I like you. Și să le pot spune înapoi pe amândouă împreună până om fi bătrâni și senili. Da’ senini.
