Pentru că stau mai prost cu memoria. Aia a durerii. Celula femeilor parcă nu păstrează intactă amintirea durerii. Se frig acu’ cu ibricul de cafea, data viitoare, deși își aduc aminte vag că parcă-parcă ceva a fost în neregulă, mai încearcă o dată. De două ori, de trei ori, de șapte ori. De data asta cu o cârpă. Mai bine și-ar lua un espressor. Dar nu, ce crezi? Ele tot cu același ibric nenorocit. Că cică doar aroma aia le place. Că alta nu cunosc. Și nici nu vor să cunoască.
Bărbații care s-au ars o dată cu ibricul fierbinte, trec pe 3 în 1. Instant. Cu apă rece. O mai pune el mâna pe ibricul fierbinte doar când o fi matol la 2 noaptea și n-are cu ce încălzi. Da’ a doua zi, la prima oră, când nici n-a apucat sângele să-i pompeze complet în partea de sus a corpului, își face un 3 în 1 pe drum, în timp ce fuge încheindu-se la șliț. E instinct.
El e deja-n uber, ea nici nu știe c-a plecat. E-n bucătărie, evident cu ibricul pe foc, jucând ruleta rusească cu propria viață, în timp ce scoate din desaga timpului toate amintirile, reale sau fabricate și nici măcar fericite, cu dobitocul care n-a putut s-o iubească așa cum a vrut ea.
Femeile-s mai proaste ca bărbații pentru că își pierd instinctul de supraviețuire. Pentru că au un masochism care lipsește cu desăvârșire bărbaților. Femeia caută durerea, o ia în piept ca Braveheart, o îndură, se luptă cu amanta, se luptă cu el, se luptă cu ea însăși, disperă, plânge, se isterizează și-apoi mai trage o tură de luptă.
Bărbații fug. Sau se odihnesc. Mai stau puțin. Așa, ca într-un dolce far niente, până se rezolvă toate-n jurul lor. Și dacă nu se rezolvă, nu se rezolvă. Se duc și beau ceva. Mai bine te duci și tu. În drumul tău.
