Într-o zi cu soare, după ce m-am luptat cu Vasilica, doamna de la waze, și ne-am certat de câteva ori ca la piață, io zicându-i de dulce, ea zicându-mi de tata, că am stabilit că de mama nu are voie, am reușit să ajung la destinație.
Ca de obicei, găsesc singurul lor de parcare pe o raza de 200 de metri, cam chircit și destul de confuz în ceea ce privește legalitatea de a parca acolo, dar nu mai stau să mă gândesc prea tare și mă poziționez regulamentar să fac o laterală cu spatele, așa cum știu eu de la camionagii, din două mișcări, nu din trei.
Când învârteam mai cu foc de volanul mașinii sport în două uși, din clădirea alăturată iese o tanti de vreo 40+, frumușică foc, subțirică și focoasă, țeapănă așa, din aia de te uiți în ochii ei și știe că nu are rost să te pui cu ea.
Se îndreaptă fix spre mine cu eye contact cu tot, așa că mă opresc din a amesteca în benzină, mă uit la ea cu cel mai frumos zâmbet al meu, ăla de știu că nu e voie, dar uite ce de treabă sunt și te rog să faci o excepție…
– Bună ziua, e locul dumneavoastră? N-am voie să parchez aici?
– De ce să n-ai? Parchează unde vrei
– Ah, v-am văzut că vă îndreptați cu viteză spre mine și vă uitați în ochii mei ca și cum vă pregătiți să-mi spuneți ceva, așa că am crezut că veniți să-mi spuneți că e rezervat locul de parcare
– Nu, dragă, mă uitam că ești foarte drăguță, ai ochi de căprioară. Și să știi că dacă tot ceri voie în dreapta și-n stânga, nu mai apuci să faci nimic în viața asta.
Ea s-a dus încotro avea treabă, io am rămas cu volanul în mână și cu un zâmbet larg cât casa că mi se-arată mie oameni d-ăștia înțelepți, dar și cu părerea de rău că n-am apucat să-i spun și eu că e frumușică foc. Când m-am dezmeticit, nu știu unde intrase…sau poate nici n-a fost reală…?
