„Unei femei care își îngroapă soțul i se spune văduvă, unui bărbat rămas fără soție, văduv. Un copil fără părinți e orfan. Pentru părinții care rămân în urma unui copil plecat prea devreme nu există un cuvânt…și nici n-ar trebui să existe” – e un citat aproximativ din filmul pe care îl iubesc atât de tare, încât mi-aș fi dorit să fi avut atâta har încât să fi scris eu scenariul – Demolition. Am găsit apoi pe net citatul ca fiind din cartea Copilul umbră.
La urma urmei nici nu mai contează cine a zis prima dată…dar a rămas atât de adânc înfipt în mine, încât zilele astea, când un om drag mie și multor altora a plecat nedrept de devreme dintre noi, mi-a răsunat în cap în fiecare clipă în care eram în aproprierea părinților lui. Mi-a fost greu să îi privesc în ochi, de frică să nu le tulbur intimitatea și de frică să nu mă umplu, pe lângă durerea mea, de durerea asta pentru care nu există cuvânt.
Am ales să nu fiu părinte și mereu m-am întrebat din ce sunt făcuți părinții. Trebuie că sunt făcuți din ceva aparte de pot să ducă atât de multe. Trebuie că atunci când e pe drum copilul, părinților li se mai adaugă un strat magic în jurul inimii, ca să nu crape de fiecare dată când se întâmplă ceva cu copilul lor.
În același timp, o tânără de 60+, pe care am cunoscut-o de curând ne-a spus: „Oamenii care gândesc prea mult nu mai fac copii. Nu mai gândiți așa de mult!”
El avea 30 de ani. Era un copil. Un bărbat fermecător, căruia îi râdeau ochii și părea că i se deschide tot sufletul. Un om care pe mine m-a frapat prin sinceritate, căldură, poftă de viață și putere de muncă. Un om cu viziune, care și-a urmat visul, care a construit atât de multe, nu atât pentru el, ci mai mult pentru cei din jur, pentru România, pentru un scop nobil. Acum ceva vreme, când am întrebat câteva zeci de oameni de ce lucrează acolo, primeam același răspuns: numele lui. El era liantul. Și motorul. Un om care voia să facă atât de mult, atât de repede. Acum rămânem mulți în urmă, dar liantul rămâne tot el. Plus visul pe care îl vom duce mai departe.
Un vas de sânge. Un fir de ață. De atât atârnă o viață. Nu e nimic de înțeles și orice întrebarea rămâne fără răspuns.
Îmi reamintesc mie. Și îți spun și ție. Data viitoare când o iei pe linia de tramvai, treci pe galben că te grăbești sau ți se umflă o venă în trafic, încetinește, râzi, dă muzica la maxim și cântă! Nu e sfârșitul pământului. Când te zbuciumi în fața unui excel în miez de noapte, dă-ți două palme, râzi și dă-i shut down! Nu e sfârșitul pământului. Data viitoare când urmează să ai o prezentare și mori de frică și de anxietate, du-te la masaj și saună și bagă-ți picioarele! Nu e sfârșitul pământului. Data viitoare când îți dai demisia, îți pierzi jobul sau n-ai bani de chirie sau de rate, mută-te cu părinții sau cu prietenii o vreme, râzi și ia-o de la capăt! Nu e sfârșitul pământului. Data viitoare când suferi de-ți sar capacele că te-a părăsit, te-a înșelat sau whatever….fă ce ai de făcut ca să treci peste și să mergi înainte! Nu e sfârșitul pământului.
La priveghi s-a plâns și s-a râs de amintiri cu el…ca la români. Un prieten de altă naționalitate era siderat că se râde la înmormântare. Bine că n-a fost la țară, unde babele leagă mâna mortului cu ață și o mișcă-n miez de noapte, de îți stă inima în loc. Babele știu că moartea e tot viață. Că dacă râzi nu-nseamnă că e lipsă de respect sau că sufletul nu te doare. Babele știu că moartea se împletește cu viața, că ăsta e ciclul firesc al vieții, deși uneori e nefiresc și nedrept de devreme.
Cred că sunt deja babă.
De anul trecut, cumva, moartea nu mă mai sperie la fel de tare ca înainte. Când ți-e frică de moarte, ți-e frică de viață. Trăiește-o din plin și trăiește-o cu responsabilitate față de tine, de visurile tale și față de oamenii care te-au crescut și pe care nu îi va putea defini niciun cuvânt dacă-ți rămân în urmă. Tic-tac!
