Da, câteodată și o bitch ca mine e praf. Uneori big time! Doar nu vă imaginați că totul e roz și pufos ori că gândurile astea apar din cărți sau din vreun vis frumos. Cel mai adesea sunt concluzii venite după niște experiențe mult prea tumultoase.
Revenind. La intervale inegale, ajung să fiu praf. De obicei mi-o fac cu mâna mea. C-așa-mi place mie să trăiesc. Dar nici nu mă ține prea mult praful ăsta și mereu am avut certitudinea că oricât de rău aș lovi rhatul de gard, o rezolv eu cumva. Până de curând, când am crezut că o să crăp.
Am mers pe linia aia fină dintre sane și insane…așa cred eu, așa s-a simțit. Amănuntele-s de prisos momentan. Cert e că în creierul meu s-a creat o gălăgie pe care n-am mai știut cum s-o liniștesc. Se băteau cei doi neuroni ai mei de nu-ți venea să crezi. Au mai fost așa nervoși unul pe altul de câteva ori în viața lor, dar, de obicei, îi linișteam ori cu alergat ori cu dansat ori cu cântat (fals ce-i drept) ori cu somn. Darul meu primit la naștere e că pot să dorm aproape oricând, oricum, oriunde. Când eram mică, aparent, dormeam în timp ce mergeam prin parc cu mama de mână. De-a lungul anilor, terapia prin somn mi-a salvat viața în repetate rânduri. Când mă trezeam proastă mă mai culcam puțin și testam cum mă trezesc. Dacă tot proastă, repetam procesul. Până mi se părea că m-am deșteptat o secundă. Sau că durerea a devenit suportabilă. Eh, acum ce crezi? Nici somnul nu mai venea. Grav, grav!
O gălăgie în creier și-n suflet și-n viață, acoperită de una bucată epuizare prin muncă fără downtime, alergând de colo-colo prin viața mea și-a altora și uite cum mai aveam puțin și-o luam pe arătură. Mi-aș fi tăiat capul dacă aș fi putut să-l pun la loc apoi, doar să se oprească 5 minute procesorul. Bă, și într-o noapte, când m-am târât așa epuizată până la magazinul de la colț să-mi cumpăr țigări, uite că i s-a făcut milă lui dumnezeu de mine. Da, și o bitch ca mine are dumnezeul ei, diferit de cel din biblie, dar ca să ne înțelegem îi zic tot dumnezeu…putem să-i zicem alex dacă vreți, e un fel de programator, nu e așa pretențios cum mă adresez și nici nu pedepsește. Și cum mă întorceam prin spatele blocului, prin întuneric, mi se închid ochii.
– Ho, bre, acu’ te-a luat somnul? Stai să ajungi acasă.
Dar ochii nimic și nimic…ei voiau să rămână închiși. Așa că m-am deplasat cu ei închiși, mai ales că prin spatele blocului sunt mașini parcate, nu prea circulă, iar dacă ar fi apărut una, aș fi auzit-o. Nu văzusem nicio groapă sau lucrare de construcție la dus, așa că nu prea aveam șanse să pic în vreun șantier.
Brusc, am încetinit ritmul, că nu voiam să-mi rup gâtul. Abia mă deplasam…un fel de viteza melcului. Tot brusc, am simțit mirosurile străzii…parțial neplăcute ce-i drept, dar apoi a fost și-o mireasmă de flori. Am auzit pietricica pe care am azvârlit-o cu piciorul. Am simțit o alta pe care am călcat. Mi-am simțit degetele de la picioare…erau încordate cumva. Oare așa am mers toată viața? Le-am relaxat și parcă am început să merg mai bine. Mi-am simțit umerii dureros de încordați. I-am relaxat și pe ei și mi-am îndreptat spatele.
A fost așa ciudat și minunat în același timp. Toate gândurile dispăruseră și eram acolo, plină și liniștită. Cred că poate fi încadrată la un soi de tehnică mai dubioasă de meditație, adică fiind atât de atent să nu-ți rupi gâtul mergând cu ochii închiși, n-ai încotro și ești 100% acilișea în prezent, creierul nu mai poate bălări în trecut sau în viitor.
La un moment dat m-am oprit, din instinct cumva. Am deschis ochii….eram la câțiva centimetri de o mașină parcată. Cum de n-am intrat în ea? De unde am simțit să mă opresc? Don’t know, don’t care. Am reglat direcția și am închis ochii la loc. Am urcat așa pe scara blocului, treaptă cu treaptă, am intrat în casă, nici măcar n-am aprins lumina.
Universul meu, pe care credeam că îl știu, s-a transformat bursc. Am simțit iar mirosul casei, miros pe care îl iubesc și pe care îl mai sesizam doar când mă întorceam din vreo călătorie, am descoperit cât de enervant și de gălăgios curge apa de la baie, cât de înfricoșător și palpitant e să te demachiezi cu ochii închiși când demachiantul e pus lângă dizolvantul de lac de unghii, iar recipientele sunt asemănătoare…te bazezi pe miros, dar tot ai o strângere de inimă când îl pui pe față, cât de amuzant e să te împiedici de toate chestiile pe care, dezordonat, le lași nelalocul lor.
Mi-am simțit hainele altfel la atingere, m-a înfiorat bluza când am tras-o pe mine încet să nu mă lovesc de pereți. Brusc, m-a lovit foamea, aia care nu mă mai lovise de ceva vreme. Am bâjbâit în frigider și-am ales ceva…nici nu conta ce. Doar că nah…n-am mai putut să car și caserola și telefonul și țigările…a trebuit să le fac pe rând, una câte una. Mai interesant a fost când a trebuit să scot pâinea din toaster, că am avut de ales între a aștepta și a mă frige la degete…nu vă spun ce am ales.
Așa s-a făcut liniște în cap după multă vreme. Cred că mai mult decât liniște. Pace.
Poate vi se pare puțin. Pentru mine a fost…wow! Ca să nu mai vorbesc despre cum a fost a doua zi, creierul meu parcă se restartase și după luni întregi funcționa eficient, chiar peste parametrii obișnuiți în zilele bune. Double wow!
Nu știu dacă funcționează la toată lumea. Știu doar că la mine a funcționat…și că dacă măcar unul dintre voi se zbate într-o mare de gânduri pe care nu le mai poate stăpâni și care îl acaparează până în pragul nebuniei, poate o să-l ajute măcar 5 minute ce am scris.
