Relațiile-s ca șofatul în tandem: stabilești unde vreți să ajungeți, trasați în mare ruta, regulile de semnalizare și porniți la drum împreună, dar fiecare cu mașina lui, mai mult sau mai puțin pusă la punct, după cum a avut fiecare grijă de ea până atunci. Dar nu poți stabili toate detaliile, nu poți prevedea tot ce se va ivi în cale, n-ai cum să știi de unde apare un dement care vă taie calea sau când apare o pană.
Ce te faci însă când tu conduci o mașină sport în 2 uși, care abia așteaptă să o calci cu 180km/h pe drumurile vieții, obișnuită s-o gonești de nebună, fără cap și uneori fără sens, cu o semi-inconștiență vecină cu moartea sau singurătatea, alegând mereu alt drum la capătul căruia speri să găsești răspunsul, în timp ce el conduce echilibrat un VW Golf, fără să depășească viteza legală, alunecând în mod constant, rațional și lucid, doar pe drumurile pe care le cunoaște?
Soluția pare simplă dacă privești așa: ia naibii piciorul de pe accelerația aia nenorocită că n-o să mori dacă ajungi ceva mai târziu la destinație și cu siguranță și el o s-o mai calce pe ici-colo și-o să mai cotească stânga după tine, chiar dacă drumul îi e necunoscut. Și-atunci când e pe serpentine și trage mai greu la deal, în loc să stai în curul lui și să-l stresezi până trage pe dreapta, cum ai tot făcut cu restul participanților la trafic, semnalizează cum ați vorbit la început, ia-o ușor înaintea lui și ghidează-l. O să se creeze ritmul vostru, cu drumul vostru, cunoscut pe alocuri de amândoi, dar necunoscut de niciunul în totalitate.
Cealaltă variantă e să meargă fiecare pe drumul lui, în ritmul lui, să vă mai intersectați din când în când și s-ajungeți separat la destinație, când o ajunge fiecare, dacă o ajunge. Doar că nu e niciodată despre destinație, e întotdeauna despre drumul până acolo.
