De fiecare dată când judeci pe altul, te provoc să faci mai bine decât face el. Dar nu să faci mai bine decât el uitându-te din afară, din papucii tăi, ci să trăiești în papucii omului ăluia zeci de ani, să câștigi și să pierzi tot ce a pierdut și a câștigat, să simți tot ce a simțit omul ăla de-a lungul vieții, în infinitatea detaliilor din interiorul său și abia apoi să faci mai bine decât face el în momentul ăsta.
Doi copii primesc câte o palmă de la părinții lor. Unul o simte într-un fel, altul în alt fel, pe trupurile mici și în sufletele lor mari. Unul râde peste ani, altul e traumatizat pe viață. Alt copil simte un cuvânt bici și-l poartă cu el în adâncuri o viață-ntreagă. Un copil a fost mângâiat de mama lui, miercuri, la ora 5:46 a.m. Un alt copil nu a fost mângâiat de mama lui, miercuri, la ora 5:46 a.m. Un părinte își pierde copilul și simte o durere ce n-ar trebui să simtă niciodată o ființă, un altul îl abandonează pentru că nu se simte suficient de puternic să-l crească și simte ce simte, un altul își crește copilul cât poate el de bine. Un om simte vântul într-un fel, iar altul în alt fel.
Miliarde și miliarde de conexiuni, de simțăminte, o infinitate de detalii într-un puzzle numit om. Alt om. Pe care te-apuci și-l judeci privind din puzzle-ul tău. Puzzle-ul tău nu este la fel ca puzzle-ul lui. Îți pierzi vremea și energia judecând pe altul. De ce o faci?
