Dacă te-ai luptat vreodată cu depresia, probabil când o să citești titlul o să-mi umpli frigiderul de carne. Dar cum sunt carnivoră înrăită, o voi considera binevenită. Până la final, poate vei încerca să-ți iei carnea înapoi…sau poate nu. Eu îți spun doar cum am simțit eu depresia.
Cu un sistem de autoapărare pus la punct mai bine decât pentagonul americanilor, am trecut prin viață cu surle și trâmbițe, mult râs, autoironie și un somn de bebeluș, care se activa când era mai greu. Și-a fost și greu. Dar eu n-am vrut niciodată să simt greul ăsta. Pentru că da, e o alegere, chiar și atunci când nu faci nimic: să îl lași să te copleșească sau să-i ții pipept cu tot ce ai și cu tot ce n-ai. Deși-l simțeam în ceafă uneori, m-am încăpățânat să-l sfidez cu toate armele pe care le-am avut. Dar asta m-a făcut să cred că-mi pierd din sensibilitate. Că am crezut că nu poți să reziști greului fără cel puțin un strat de armură.
Până anul ăsta. Când a venit greul greului din toate părțile și m-a lovit în ce mă doare mai tare: în oamenii dragi mie și a făcut-o mișelește…tot prin oamenii dragi mie. Alții. Foc încrucișat din toate părțile. Că dacă mi-o trăgea doar mie, ca până acum, ne descurcam. Dar acum a dat în ceva ce nu ținea numai de mine. Și-n încrengătura creierului meu, m-am gândit eu așa, că poate a venit pentru că l-am sfidat mereu și nu m-am lăsat să-l simt în toată frumusețea lui. Așa că n-am mai luptat. Eu, luptătoarea luptătoarelor de toată viața am dus lupte cu status quo, aproape că am renunțat…nici mie nu-mi venea să cred.
La un moment dat, în perioada neagră, când eu tot insistam că vreau să stau așa, o bună prietenă mi-a adresat o întrebarea cheie: „Dar ce beneficiu ai dacă lași depresia să te cuprindă?”. Și-am încercat să-mi răspund.
Că greul ăsta…depresia asta, așa murdară, macabră, violentă, șerpuitoare, e în același timp teribil de frumoasă, dacă poți să o lași să fie o vreme, fără să o iei pe arătură. Riscul e mare. Golul ăla e cel mai greu. Cum poate să fie un gol așa de greu, mă întrebam? Așa de greu de încovoaie oamenii? Dar greul ăsta e tot de-al tău. Iar depresia vine la pachet cu cel puțin un beneficiu: te face să te întâlnești cu tine.
Depresia te trage de urechi și vrea să te bage la fund. Să te înece. Să nu te mai miști. Dar o face pentru că oricum nu te-ai mișcat. Pentru că nu te miști. Pentru că doar te lași tras. De dimineață până seara în toate părțile. Fără să te întrebi ce vrei tu. Și-atunci îți dă în cap.
Vrea să te sufoce. Să nu mai respiri. Dar asta pentru că tu oricum nu respiri. Doar îți iei aer. Să supraviețuiești, nu să trăiești. Așa că te pune să stai în pat și să-ți pierzi interesul. Să nu vrei să te dai jos de acolo. Să te sfârșești fără să-ți trebuiască nimic. Să vrei…nimic.
Tu vrei să te ascunzi de lume și de tot, inclusiv de tine, dar ea îți pune o oglindă nouă în față, o oglindă în care nu prea îți convine să te vezi. Să te arate celorlalți așa cum nu te-au văzut niciodată, să te arate și ție însăți așa cum nu te-ai văzut niciodată și-atunci, poate, să vezi cine te iubește oricum ai fi și cine te iubește doar când…stuff. Cine îți ia în palme fața deprimată și ți-o pupă și te mângâie pe păr…la propriu sau la figurat. Dar mai ales te face să vezi dacă tu, tu, tu ești în stare să te iubești și așa și să îți iei la propriu fața deprimată în palme și să te mângâi singur pe păr.
Pentru că ăla e primul gest care te poate salva. Să te iubești și deprimat (ă). Chiar dacă te urăști. Să te uiți la neputința ta și să-ți imaginezi că e prietena ta cea mai bună și că acum vine să-ți spună ceva ce nu-ți convine. Și-o iei și-o pupi și-o îmbrățișezi, chiar dacă te respinge sau stă inertă în brațele tale sau vrea să te cuprindă. Depresia „te împarte între tine și tine, între ce ești și ce ai vrea să fii”, cum zicea o poezie dragă mie. Dar e tot a ta. Nu e din afară. Nu e tragedie. E dramă. Chiar dacă a pornit de la vreo tragedie. E dinlăuntrul tău, chiar dacă e reacție la ceva din afară. Și fără iubire nu merge să mergi mai departe.
Se spune că fericirea este diferența dintre cum ți-ai imaginat că va fi viața ta și realitatea curentă.
Depresia vine cu acest beneficiu. Vine să îți spună ceva. Ceva ce nu vrei să auzi. Sau auzi, dar nu vrei să asculți. Vine să-ți vorbească despre tine. Dacă iei o poză cu tine de când erai copil și te uiți la ea, în timp ce ești paralizat de indiferență, neputință sau lipsă de interes și te uiti la ce spune copilul din poza aia, o să auzi. O să asculți. O să vezi. O să știi. Ce îți spuneai când erai mic. Ce visai. Și ce faci azi. Visai să salvezi lumea, iar acum toate eforturile tale sunt direcționate către….bani poate? Sau către un om care nu (te) vrea sau nu (te) poate cuprinde? Te uită la copilul ăla până îl auzi. Și dă-i visurile înapoi!
Nu, nu contează dacă tu crezi că ești broke inside acum și nu vezi nicio cale prin care să-i dai visurile înapoi. O să vină și calea. Dar întâi trebuie să te lămurești tu cu tine. Nu, nu contează dacă nu ai….stuff ca prietenii tăi, dacă tu visai să te joci nu să aduni stuff. Joacă-te! Nu, nu contează…nimic din ceea ce nu îți dorești, chiar dacă alții își doresc pentru tine. Vrei un om care să te iubească? Dar tu te iubești? Trebuie să bagi înainte să primești. Chiar și la păcănele.
Depresia mai are un beneficiu. Dar doar pentru artiști. Cumva, depresia îți crește creativitatea. Îți taie pofta de viață, dar, dacă o lași să se exprime, o să aleagă o artă. Poate n-o să fii Picasso, dar dacă inima îți plânge pe undeva și reușești să lași să treacă lucrurile prin ea și apoi să le exprimi, o să te „purifici” cum zice un prieten artist, o să iasă ceva din tine. Căci asta este esența artei, exprimarea lucrurilor trecute prin inimă, nu doar prin cap. Iar lucrurile trecute prin inimă ajung la ceilalți tot în inimă, nu în cap. Nu trebuie să fii deștept ca să înțelegi arta, dacă e trecut prin inimă lucrul ăla o să te atingă, o să simți. Nu e tot timpul important să înțelegi ce-a vrut artistul să spună, dar dacă ți se zbârlește pielea pe tine când auzi o melodie, vezi o piesă de teatru, un film, o pictură, sculptură sau orice formă de artă, dacă ți se încălzește inima, te face să râzi din tot sufletul, să plângi, să te înfurii, dacă te face să SIMȚI, aia e artă.
Aș vrea să-ți spun că un psihoterapeut m-a ajutat să trec peste, dar nu e așa (poate nu i-am nimerit eu pe cei potriviți și sunt convinsă că pentru alții funcționează). Aș vrea să-ți spun că e ușor și că cineva mi-a dat răspunsurile, dar nu e așa (nimeni nu deține răspunsurile tale oricât „marketing” ar mânca doar ca să te convingă că ești „defect” ca să cumperi soluția ei/lui). Lucrurile certe pe care pot să ți le spun sunt: că nu ești singurul și că nu ești defect! Ești și așa. Toți suntem și așa, oricât rahat ar mânca unii că sunt numai zâmbet și curcubeie de dimineață până seara.
Aș vrea să-ți spun că s-a rezolvat de la sine, dar nu e așa. Aș vrea să-ți spun că am reușit singură, dar nu e așa. Pe mine m-au ajutat familia, prietenii, credința, sportul, scrisul, poeziile și teatrul. Dar eu sunt norocoasă că le am pe primele două: familia și prietenii. Și sunt recunoscătoare până la cer și înapoi. Dar mai știu și că aportul lor este extern și funcționează până la un punct. Restul ține de tine. De mine au ținut ultimele cinci. Și-am muncit cu mine de mi-a ieșit pe nas.
Pentru că, indiferent câți oameni te-ar ține de mână, tot singur trebuie să găsești calea spre tine. It sucks, but it’s true. Ca și în moarte… și în viață ești singur, chiar dacă nu ești singur. Și nimeni altcineva nu e responsabil pentru viața ta, în afară de tine.
Iar dacă sport am făcut de când mă știu, iar scrisul a făcut mereu parte din viața mea, cu poeziile, teatrul și credința, care m-au întors către mine și m-au ajutat să nu mă mai simt singură în mulțimi de oameni, m-am întâlnit abia anul trecut. Când am început să scriu public, mi-am promis că n-o să recomand lucruri pe care nu le-aș recomanda prietenilor mei și n-am făcut-o. Dar acum ceva vreme am găsit ceva ce aș recomanda prietenilor mei: locul unde m-am întâlnit cu teatrul, poezia și implicit cu credința și mai ales cu oamenii de acolo. Who knows, maybe it will do some good for you too.
Se cheamă Workshop in progress…Ateliere de actorie, autocunoaștere și dezvoltare emoțională prin teatru și puteți găsi detaliile aici.
Plus cateva articole de pe blog: http://inorogart.ro/blog/
P.S. Goodbye, 2016! N-o să-mi fie dor de tine, da’ chiar deloc! Dar o să te țin minte mereu ca pe anul în care aproape c-am murit. Și ca pe anul în care, uite că n-am murit, u bitch!
