Iar m-am trezit cu întrebări dubioase-n cap. Cum ar fi dacă am fi doar celule dintr-un om gigantic? Se zice că dumnezeu e peste tot. Se mai zice că dumnezeu e în fiecare din noi. Și că fiecare dintre noi suntem dumnezeu. Că fiecare e unic în felul lui, dar că suntem toți la fel. Că fiecare avem rostul nostru, rolul nostru. Că toți suntem speciali, dar că funcționăm ca un tot unitar.
Iar omul e format din celule. Deci și dumnezeu, universul, cum vreți să-i spuneți, e format din celule? Iar uneori creierul meu se scurtcircuitează și mă-ntreb: dacă dumnezeu e, la propriu, un om? Dacă universul ăsta în care trăim e, de fapt, un om gigantic, pământul doar un organ din el, iar noi suntem biete celule din acest organ?
Și mă uit la mâna mea, îmi văd venele și-mi imaginez cu milioane de celule își fac treaba lor acolo, ca să funcționez eu cu totul. Și-apoi mi-l imaginez pe omul gigant în interiorul căruia mă aflu împreună cu voi și știu că nu mă vede, dar că probabil că am rolul meu care-l ajută să funcționeze. Asta, deși în mai mult de jumătate din timp mă întreb care o fi rolul meu. Dar cu siguranță n-o să pot ieși niciodată în exteriorul omului gigant, să îl disec și să aflu rolul meu exact. Da’ știu că nu putem fi toți Fred Astaire, cum nici corpul n-are doar celule musculare. Și știu că fiecare are ritmul lui interior. Și mai știu că dacă nu te-ncăpățânezi să te-alipești cu forța unor celule care nu-ți sunt asemănătoare ca rol, o să fie bine.
Apoi mă-ntorc în lumea mea și mă uit pe stradă la alte celule ca și mine. Unele nervoase în trafic, claxonând din te miri ce, agitate să nu-și piardă locul de muncă, să își crească celulele mici pe care le-au făcut, să ajungă ce și-au propus să ajungă, făcând socoteli peste socoteli, plângând, părăsind, urlând, mințind, ucigând, flămânzind sau altele, dimpotrivă, poate senine, poate iubind, râzând, alintând și alinând.
E amuzant dacă te uiți așa la lume. N-are niciun sens și totuși are. Nu ești nici mai jos, nici mai sus, nici la fel, dar nici diferit, nici mai frumos, nici mai urât, nici mai prost, nici mai deștept, nici mai bun, nici mai rău, iar dacă te-apuci să compari…ce sistem de referință să iei?
Iar uneori celulele se înmulțesc anormal și-i zicem cancer. Și-i dăm cu radioterapie sau chimioterapie. Da’ asta nu-nseamnă că uneori și omul gigant în care ne aflăm (de dragul teoriei) poate a fost și el la medicul lui și a observat și el o înmulțire anormală sau poate e un fel de Angelina Jolie care s-a speriat de antecedentele din familie și a hotărât să elimine preventiv o bucată din el? Poate a lua niște medicamente și-a avut o reacție adversă sau a băut peste măsură și organismul său a reacționat prin uciderea unor celule. Iar dacă te gândești așa, mai poți judeca că Hitler a fost rău sau că teroriștii sunt răi și americanii buni sau invers, mai poți tu să judeci? Știi tu care-i boala și care-i medicamentul? Și poate că pământul ăsta e un organ fără de care omul gigant poate să trăiască și într-o zi o să se hotărască să-l elimine cu totul. Sau să-și facă un transplant de „pământ”.
Ne zbatem ca să ne zbatem și ne punem singuri piedici, ne oprim din drum să nu ne facem de râs, să nu greșim, să nu fim judecați, să nu dezamăgim, ne oprim să nu dăm, să nu ne dăm, să nu mai suferim, să ne protejăm, suntem aroganți deși așa de mici, ne urâm fără sens, ne căutăm, ne-ndoim, ne micșorăm, când tot ce avem de făcut e să …existăm. Cu recunoștință că suntem. Să ne oprim o secundă și să ne uităm cu drag la omul din fața noastră și să-i zicem: Bă, celulă!
