„Ăsta sunt eu!” zice el senin ca o rază de soare apus, într-o bună zi când l-ai prins cu mâța-n sac. Cum s-ar zice, îți convine, bine, nu-ți convine, iaca altul mama nu mai face. Iar tu te uiți la el tâmpă, neînțelegând unde s-a dus cel care mai ieri îți șoptea-n ureche declarații de amor și-ți promitea că vrea să fie mai bun pentru tine decât a fost pentru altele. Iar tu-l credeai privind la el cu ochii mari de mirare că în sfârșit l-ai găsit.
Te ia cu plâns, te uiți mai bine la el și te-ntrebi dacă ai fost tu chioară de la început și i-ai pus calități în cârcă sau undeva pe parcurs individul s-a răzgândit din varii motive. Dreptul lui, desigur. Da’ chiar așa, să nu-și asume? Te-ai răzgândit, te-ai răzgândit amice, da’ ia-ți o pereche și zi așa, că parcă și io am avut ochii larg deschiși când am bătut palma și ne-am înhămat la drum.
Tendința e să te-ndoiești de tine și să-ți vină să te duci la oftalmolog ca data viitoare să vezi de la-nceput că „așa e el”. Stai liniștită și lasă dioptriile în vitrină la locul lor, că ochii-ți sunt în regulă. Ai dat doar peste preșcolarul care a ratat prima lecție la grădiniță, aia în care ți se spune de ce nu e frumos să minți!
Așa că, dacă musiu se trezește într-o zi cu „Ăsta sunt eu!” în brațe și nu vrea să-l lase deloc, poți să-i spui liniștită înainte să-l dai pe ușă afară: ”Nu, bre, ăsta vrei să fii!”, căci noi, oamenii, suntem fix ceea ce vrem să fim, iar el doar nu mai vrea să fie ceea ce s-a lăudat a fi.
P.S. Poți schimba genurile oricând!
