Am noroc de bătrâni. Mereu am avut. Din ăia faini și nevorbiți. Care, atunci când mă așez la o coadă sau aștept pe cineva, se opresc cu câinele lângă mine și-mi povestesc cum a fost în război, cum au îndurat foamete, cum s-au îndrăgostit ei în tinerețe și-mi trag câte un amuzament sau câte o înțelepciune de-mi vine să plâng și să-i iau în brațe. Anyway, de cele mai multe ori sunt din ăștia maxim amuzanți și mie-mi place de mor să-i ascult.
La un moment dat, o bătrânică mi-a făcut ziua și m-a făcut să râd în mijlocul băncii de nu mă mai puteam opri. Cum stăteam eu la coadă, văd la un moment dat cu coada ochiului două tinere cochete de vreo 70+ ani, care intră în bancă. Se învârt ele pe acolo, eu, între timp, îmi dau seama că îmi mai trebuie ceva de la alt ghișeu și plec de la coadă. Revin în trei minute și ele erau în locul meu, așa că m-așez după ele.
– Vai, dar te rog să treci în față, că erai înaintea noastră, zice tânăra mai slăbuță și elegantă foc.
– Ochii străzii a scanat tot, zic în gând amuzată și-i mulțumesc: Nu-i nevoie, stați liniștită, că cine pleacă la plimbare, pierde locul de onoare.
– Lasă, drăguță, că noi avem timp berechet, hai, treci în față! Zice ea și-mi zâmbește ca bunică-mea.
Mă execut rapid că, deh, și-așa urăsc cozile și ele pe mine și mă bucur cu ditamai zâmbetul pe față că dau numai de bătrâni d-ăștia faini. Și cum ajung în fața liniei de bun simț, aia care e la vreo doi metri distanță ca să nu stai în cârca omului care tocmai e la ghișeu, zbang, în bancă intră un tinerel tot de vreo 70+, care ne depășește pe toate trei în viteză și se interpune între mine și nenea din față, fix în spațiul ăla de-l lăsasem liber.
Bag seamă că tataie nu și-a dat seama pentru ce e spațiul ăla și, în timp ce stau eu să mă socotesc cum să-i zic omului că nu stăm în mijlocul băncii să ne rugăm pentru o stabilitatea monetară ci suntem tot la coadă, o aud pe tinerica din spate.
– Domnule, să știți că și noi suntem la coadă, nu stăm aici să ne uităm pe pereți.
Tataie se întoarce bulversat, își dă seama că a făcut-o de oaie, își cere scuze amabil și dă se să ducă spre finalul cozii, dar observă un scaun lângă perete și se-așează pe el.
– Haideți că sunt după dumneavoastră atunci, dar stau și eu aici.
Apele se liniștesc până când tataie scoate un teanc de vreo 3.000 de dolari și începe să-i numere fluturând-i cu un boss. Bunicuțele încep să chicotească în spatele meu și aia mai grăsuță zice, privind amuzată spre cealaltă:
– Ce zici, dragă, te bagi?
Pe mine mă ia cu râs, mă-ntorc spre ele, iar căprițele se amuzau ca două liceene, mă jur. Dulcea cochetă și subțirică îl scanează așa, de sus până jos, pe tataie, se uită spre mine, îmi face cu ochiul și zice:
– Nu, dragă, nu te uiți la el? De unde are atâția bani când noi avem pensiile astea? Ăsta-i d-ăla, dragă, de te stoarce ca pe-o cârpă! Vrei și tu o prăjitură, iar el nu și nu, că să punem banii la ciorap, de parcă-i luăm cu noi pe lumea cealaltă.
Vaai, îmi venea s-o îmbrățișez că râdeam cu lacrimi, dar mi-a venit rândul și m-am dus. Funcționara, tinerică foc, dar acră maxim, părea o bătrână de 100 de ani în comparație cu tinericile din spatele meu, care se amuzau teribil în continuare.
