Gânduri

„Unei femei care își îngroapă soțul i se spune văduvă, unui bărbat rămas fără soție, văduv. Un copil fără părinți e orfan. Pentru părinții care rămân în urma unui copil plecat prea devreme nu există un cuvânt…și nici n-ar trebui să existe” – e un citat aproximativ din filmul pe care îl iubesc atât de tare, încât mi-aș fi dorit să fi avut atâta har încât să fi scris eu scenariul – Demolition. Am găsit apoi pe net citatul ca fiind din cartea Copilul umbră.

Cât am nesocotit eu țara asta nu cred c-a mai făcut-o altcineva pe vremea mea…care nu-i chiar așa de departe. Totul îmi puțea, nimic nu-mi convenea la ea. Abia așteptam să plec către țările „civilizate” de care toată lumea se entuziasma și cu prima ocazie am plecat la plimbare prin lume.

După vreo 20 de orașe din diverse țări europene și mai puțin europene în calitate de turist și după vrei trei emigrări de câteva luni în USA, UK, ba chiar și pe o insulă frumoasă tare, m-am întors cu o dragoste de România ceva de speriat.

Dacă te-ai luptat vreodată cu depresia, probabil când o să citești titlul o să-mi umpli frigiderul de carne. Dar cum sunt carnivoră înrăită, o voi considera binevenită. Până la final, poate vei încerca să-ți iei carnea înapoi…sau poate nu. Eu îți spun doar cum am simțit eu depresia.

Cu un sistem de autoapărare pus la punct mai bine decât pentagonul americanilor, am trecut prin viață cu surle și trâmbițe, mult râs, autoironie și un somn de bebeluș, care se activa când era mai greu. Și-a fost și greu. Dar eu n-am vrut niciodată să simt greul ăsta. Pentru că da, e o alegere, chiar și atunci când nu faci nimic: să îl lași să te copleșească sau să-i ții pipept cu tot ce ai și cu tot ce n-ai. Deși-l simțeam în ceafă uneori, m-am încăpățânat să-l sfidez cu toate armele pe care le-am avut. Dar asta m-a făcut să cred că-mi pierd din sensibilitate. Că am crezut că nu poți să reziști greului fără cel puțin un strat de armură.

Au fost și vor mai veni vremuri în care părinți mor, prieteni pleacă în drumul lor, frați de sânge sau de mamă se îndepărtează brutal sau, dimpotrivă, pe nesimțite, iubiți ori soți divorțează, mor, abandonează ori pleacă la luptă cu dușmani nevăzuți și neștiuți de nimeni în afară de ei înșiși, oameni alături de care te vedeai stând la plajă bătrân și scofâlcit, râzând cu toți mușchii atrofiați de ani și amintiri comune…bucăți din tine, cu care credeai că vei îmbătrâni, se descărnează și o iau în altă direcție și… te trezești despuiat. Despuiat de oamenii dragi. Handicapat. Înconjurat de mulțimi, dar singur. Al nimănui. Suspendat între cer și pământ. Nici acolo, nici acolo.

Da, câteodată și o bitch ca mine e praf. Uneori big time! Doar nu vă imaginați că totul e roz și pufos ori că gândurile astea apar din cărți sau din vreun vis frumos. Cel mai adesea sunt concluzii venite după niște experiențe mult prea tumultoase.

Revenind. La intervale inegale, ajung să fiu praf. De obicei mi-o fac cu mâna mea. C-așa-mi place mie să trăiesc. Dar nici nu mă ține prea mult praful ăsta și mereu am avut certitudinea că oricât de rău aș lovi rhatul de gard, o rezolv eu cumva. Până de curând, când am crezut că o să crăp.

Se spune că există o femeie care nu-și ceartă niciodată jumătatea. Nimeni n-a întâlnit-o însă, așa că rămâne doar o legendă urbană, la fel ca bărbatul care călărește pe cal alb și nu uită niciodată capacul ridicat.

Cum făcea tataie „lucrări”, așa facem noi „proiecte”. Mă jur, ca o țigancă ce nu-s, toată lumea are câte un „proiect” în cap sau în desfășurare. Mai mult decât în cap decât în desfășurare. Și toată lumea e broken, dar se poate „fixa” și evolua dacă renunță la „convingerile limitative”.

Cursa de 800 de metri…am urât-o din tot sufletul meu în copilărie, când făceam atletism de performanță. Eram așa de bună la viteză și la săritura în lungime, dar până să trec la categoria juniori și să-mi pot alege probele, la categoria „copii” regulamentul mă obliga să alerg și cursa de 800 de metri – rezistență îi zicea.

Iar m-am trezit cu întrebări dubioase-n cap. Cum ar fi dacă am fi doar celule dintr-un om gigantic? Se zice că dumnezeu e peste tot. Se mai zice că dumnezeu e în fiecare din noi. Și că fiecare dintre noi suntem dumnezeu. Că fiecare e unic în felul lui, dar că suntem toți la fel. Că fiecare avem rostul nostru, rolul nostru. Că toți suntem speciali, dar că funcționăm ca un tot unitar.

Nu-mi aparține, dar aparține unei bune prietene care și-a dat acordul să public această concluzie extrasă din experiențele ei din ultima vreme. Aparent, mai nou, femeile își doresc extratereștri. Nu știați? Well, then, read on!