Mi-ar plăcea să fii nemuritor!
Dacă aș ști că poți învia la loc,
te-aș împușca fără să clipesc,
de fiecare dată când îmi ucizi sufletul.
Și m-aș uita la cadavrul tău,
rece,
fără nicio remușcare.
Desigur, m-aș bucura când
începi să miști din nou,
iar găurile se repară singure.
Dar există acest criminal în mine.
Îmi place de el, e foarte tăcut;
n-are chef să comunice;
să despice firul în patru,
să înțeleagă cu bunătate și compasiune;
el nu dă doi bani pe discuții.
Altă dată ți-aș tăia capul.
Nici măcar n-ai ști ce te-a lovit
sau de la ce ți se trage.
Dar eu știu de la ce!
De la momentul ăla în care m-ai înfuriat
cu nedreptatea ta.
Aș scoate sabia invizibilă
și-apoi m-aș uita neclintită,
cum te recompui.
Nu-mi dau seama însă
dacă aș vrea să-ți amintești
sau dacă ar fi mai bine
să te trezești senin
de fiecare dată.
Oricum, până înveți tu
să învii corespunzător,
te ucid doar din priviri.
Te-am nimicit de zeci de ori;
am vrut să te desființez;
uneori mi-a și reușit;
te-am dezmembrat în mii de bucățele
și le-am privit cu lupa.
Le-am urât pe fiecare-n parte,
dar n-am putut urî întregul.
Am iubit întregul mai mult decât
te-ai iubit tu pe tine însuți.
