N-am zis-o eu, așa scria pe o imagine din asta motivațională de pe net. Dar sunt de acord. Pentru că în momentul în care am văzut-o, mi-am dat aseama că asta am cam făcut de când mă știu. Intuitiv inițial. Apoi autoeducat. Pentru că mi-am dat seama că frica te face prost. Și că momentele în care am reușit să-mi depășesc frica au fost cele în care o partea din mine zicea curioasă: „Ia vezi, acolo ce e?” . Și mă duceam să văd.
Mă duceam să văd ca un copil curios. N-aș vorbi despre frică dacă n-aș cunoaște-o. Dacă stau bine să mă gândesc, cred că-s cea mai fricoasă persoană pe care o cunosc. Mi-e frică și de umbra mea, dar cei care mă știu n-ar crede asta niciodată, iar cei care mă cunosc de-a binelea știu că mai tot ce am făcut a fost în pofida fricii și nu pentru că n-aș fi simțit-o cum îmi răsuflă în ceafă. Every fucking time.
Au fost momente când am fost aproape paralizată de ceea ce urma să fac, noroc cu curiozitatea care urla în mine: „Pe aici am văzut cum e. Știu cum e și nu-mi place. Mă duc pe dincolo să văd cum e și pe acolo”. Aș vrea să te mint, ca să te încurajez, dar nu-mi stă în fire. Aș vrea să-ți spun că de fiecare dată a fost mai bine pe dincolo. Dar n-a fost așa. Uneori a fost mai bine. Alte ori a fost horror. Oh, da, dau în scris că mă mai și înșel. Am zis că nu dețin adevăruri absolute. Dar măcar am aflat cum e și altfel, iar de-acolo am putut să fac alți pași spre binele meu.
Dar simplul fapt că n-am lăsat frica să dicteze în locul meu, pentru mine is good enough. Așa că, atunci când vrei să faci ceva, dar faci pe tine de frică că universul cosy în care te-ai obișnuit s-ar putea să fie înlocuit în curând de unul total necunoscut, înlocuiește frica asta cu curiozitatea aia de copil care vrea să afle cum e și pe dincolo.
