După niște ani buni în care am fost un fel de Yes Man – mă rog, woman – și-am îmbrățișat toate tâmpeniile pământului (dintre care unele au ieșit excepțional iar altele n-au ieșit bine deloc, da’ deloc!!), acum ceva vreme am decis să m-ascult mai bine.
Nu m-am transformat nici pe departe în fetița care l-a luat pe Nu în brațe. Am rămas deschisă la tot, dar am ales să spun „Nu” în loc de „Nu știu” și să nu mă duc în direcția aia, în cazurile în care în capul și în sufletul meu nu se aude „Da” și atât. Iar din momentul ăla viața mea a devenit mult mai ușoară.
Când e „Da”, o știi din prima. Când e „Nu”, la fel, o știi din prima. Când e „Nu știu”, trebuie doar să dai frica la o parte ca să vezi dacă rămâne în continuare ”Nu știu” sau dacă frica încearcă să te facă prost.
De unde mă uit eu, ”Nu știu” e doar o partidă de poker între creier și suflet. Și amândouă sunt bune: se pricep să blufeze mai ceva ca un cartofor. Dar nu blufează decât atunci când n-au niciuna o mână bună și încearcă se convingă cealaltă parte că au. Când au o mână bună, o știu din prima și capul și sufletul. Se-aliniază și urlă „Da” din toți rărunchii. Tot ce trebuie să faci e să faci liniște în cap până dispare frica și să pui urechea pe suflet.
Când „Nu știi” e un conflict între logică și the inside voice și, la fel ca orice conflict, nu se stinge până nu împaci stânga cu dreapta.
Cea mai grea perioadă din viața mea a fost aia în care nu știam. Umblam debusolată prin viață, într-o mare de „Nu știu”, întorcând pe toate părțile deciziile și încercând să împac capra, varza și vecinul.
Indecizia mă extenua și aveam cearcăne inside, ca un copil care refuză să meargă la culcare în noaptea de Crăciun, în așteptarea moșului. Și moșul a venit.
Mi-am făcut singură un cadou. Într-o zi, după ce m-am audiat la sânge. Și-am tras concluzia că, de fiecare dată când răspunsul n-a fost un „Da” unitar, da, am trăit experiențe din care am învățat, dar m-am trezit în niște situații, oameni, țări, de unde-mi venea să fug la mama să mă țină în brațe, să stau în poziția fetusului până trece, porcăind ziua în care m-am convins singură, cu argumente logice de altfel, că e decizia bună.
Pe-atunci nu-mi era clar că logica n-are tot timpul legătură directă cu pacea, ci doar atunci când se aliniază cu vocea aia interioară, uneori cam prea timidă, pe care crezi că dacă o asculți s-ar putea să te trimită în bălării. Dar vocea aia ar trebui să aibă cel mai tare volum ever, ca să acopere toate mizeriile pe care ți le spui singur. Nu zic să o asculți doar pe ea, ci să o acordezi cu logica.
”Nu știu” înseamnă „Nu” funcționează de la întrebări simple precum „Vrei lapte în cafea?”, ”Vrei să mergi la filmul ăla diseară?” și-ți poate salva timp prețios, până la „Is he/she the one?” și-ți poate salva viața.
