Odată, demult, eram prietenă
Cu Universul
Ne jucam de dimineață până seara
Eu îi ceream stele
El mi le punea în brațe, fără să crâcnească
Doar că era prietenul ăla mereu întârziat
Eu îi ceream azi
El îmi dădea ani mai târziu
Dar, negreșit, mi-a dat tot ce i-am cerut. Bun prieten!
Doar că percepea o dobândă cam mare
Orice-mi dădea
Trebuia să plătesc în ani
În bucăți de suflet sau, cel mai rău,
Trebuia să plătesc în oameni
Abia după ce-am pierdut suficienți oameni
Mi-am dat seama de cămătăria universului
Așa că de-atunci i-am cerut simplu: fericire
Nu știe ce să-mi ia la schimb pentru ea.
Simt că o am deja în mine.
Trebuie doar să m-ajute un pic să o dezvelesc.
Dar, clar, n-are cum să mă mai despoaie de oameni
Sper doar să nu-l apuce iar bălăuritul
Ani lumină
Prin vreo gaură neagră.
Și să livreze, măcar o dată, la timp și eficient!
