Văd frumusețe și durere. Împreună mereu, ca doi copii, cei mai buni prieteni. Egali. Nu, nu egali. Complementari.
Sunt oameni care văd doar frumusețea. Sau doar durerea. Eu am fost sortită sau mi-am ales să merg pe linia fină și sinuoasă dintre ele. Nici acolo, nici acolo. Cu un picior de-o parte și celălalt de partea cealaltă.
Uneori, m-am aruncat în frumusețe, ignorând cu totul durerea.
O singură dată m-am aruncat cu totul în durere, ignorând frumusețea.
Dar un inorog m-a luat pe sus, m-a ridicat la cer, să văd totul de sus. Și-abia atunci am putut să văd că cele două se întrepătrund mereu. Că întotdeauna există frumusețe în durere și durere în frumusețe, ca o hartă a unei țări văzute din avion. Că nu există doar bine sau rău. Există și bine și rău. Și, uneori, curcubeu. Există viață!
Prima dată a fost cuvântul.
Iar cuvântul reprezintă viață.
Nu prea știu ce altceva să vă spun despre mine…și, sincer, nici nu aș vrea să știți foarte multe.
Sunt om. Sunt nimeni. Dar sunt parte din tot.
Știu nimic. Mi-ar plăcea să nu îmi știe nimeni numele. Ori fața. Doar cuvintele să ajungă la oamenii care au nevoie. Aceia care, poate, au un moment în care se simt singuri pe lume, ai nimănui. Și, regăsindu-se pe ici pe colo sau zâmbind la cuvintele mele măcar pentru o secundă, să aibă certitudinea că nu sunt singuri, că undeva, în alt colț de lume, cineva, cândva, a simțit și a gândit la fel. Așa mi l-am tradus eu pe dumnezeu când m-a atins o poezie scrisă acum 200 de ani. Agnostica din mine a decis în momentul ăla că nu se poate să fie totul la voia întâmplării, că, dacă cineva acum 200 de ani a simțit la fel, trebuie că există un arhitect și un sens în toate.
Îmi pun inima aici, să vă plimbați prin ea. Nu e plină doar de bine și curcubeie. E trecută prin multe. Dar tot aleg să merg cu ea deschisă. Nu trebuie nici măcar să pășiți cu grijă. La urma urmei, orice v-aș cere eu, fiecare pășește prin inimile altora după propria putință.
Mi-e teamă că am supraviețuit. Încă mai pot să râd de mine însămi. Și să cred în iubire. Azi o iau de la capăt. Iar. Mă trezesc meditând la misterele vieții și a minunatelor ei sincronizări și sunt recunoscătoare pentru ciudățeniile mele și pentru privilegiul de a alerga liber printre dorințele care-mi răsar în inimă. Scriu intim, sper că măcar uneori cu umor și imaginație, despre ce-mi zboară prin minte și prin viață. Scriu cuvinte.
Dacă nu vor valora nimic toate cuvintele astea? Nu acum în bani, ci în ani? Dacă le investesc cu toată această putere, energie, iar între timp viața mea…mă-ntreb uneori. Dar nu contează. Altfel nu mă potrivesc niciunde. Scriu pentru că n-am încotro.