Ava Zvolenszky

La 5.am.
nu e nimeni pe unde-mi umblă picioarele.
Sunt absolut singur,
de parcă aș fi
singurul supraviețuitor
al unui cataclism.

Sunt o maimuță
care sare din copac în copac
cu bucurie naivă.

Sunt o pasăre care zboară liber
și mângâie cerul.

Sunt un copac
ce se hlizește
când îl gâdilă maimuța.
Sunt un lac liniștit
ce așteaptă să-l tulburi.

Dar tu înțelegi
că doare chiar dacă înțeleg?
Tu înțelegi că doare
chiar mai tare
când înțeleg? Pentru că nu am nici măcar dreptul
să fiu supărată
pe tine. Căci înțeleg.
De ce trebuie să fiu eu cea care înțelege?

Pare că fiecare om știe ceva.
Un adevăr absolut.
Doar eu mă zbat într-o mare de „nu știu”,
iar singura străfulgerare care-mi dă pace o secundă
e că
adevărul meu poate fi răsturnat oricând
de adevărul tău.
Și invers.

Când știi, nu mai poți să nu știi.
Fericiți cei săraci cu duhul!

Un copac arămiu e frumos,
dar e doar un copac arămiu.
Pe când,
un copac arămiu
lângă
un copac verde
lângă
un copac galben
e o întreagă poveste.

Nu știu eu despre poezii, zice.
Nici măcar nu-și dă seama că
el însuși e poezie.

Poezia nu e-n cuvinte,
încerc eu o traducere cu creierul meu mic…
E între ele.
E spațiul liber dintre cuvinte,
în care cazi un pic
sau urci.

Iubesc din frică.
Mă forțez să iubesc
și când nu simt nimic.
Mai ales când nu simt nimic!

Am ridicat creionul
și-am zis:
V-arăt eu vouă!

O să vă iau pe rând
și-o să vă scriu cu totul.
O să vă scot la tablă
și-o să vă demonstrez
că nu știți nimic.

Există mai mult
și io nu știu cum să vă pun în cuvinte acest mai mult.
Nu știu cum să v-atrag atenția
asupra acestui fapt.

Cum să ne readuc aminte.